Dears, la Muzeul Național de Istorie a României este în plină desfășurare expoziția ”Muzeul Jucăriilor”, piesa de rezistență a muzeului în perioada asta sau poate chiar în general, fără legătură cu pandemia, poate că vom avea ocazia să aflăm. Oricum, doamna de la magazin/casa de bilete a muzeului mi-a spus că în ultima vreme cine vine la muzeu o face în principal pentru această expoziție și dacă mai are chef să caște gura și pe la Războaiele Mondiale, bine, dacă nu, pleacă direct în alte zări, zburând peste Calea Victoriei cu imaginea bicicletei Pegas recent retipărită în minte.  

Acuma, între ce am citit eu pe pagina muzeului despre expoziție, ce am înțeles sau la ce mă așteptam și ce am văzut la fața locului a fost o diferență cam mare. Nu doar pentru că expoziția ”Muzeul Jucăriilor” nu e o expoziție, dar și din alte motive.

Jucăria funcționează pe câteva direcții de interpretare, prima și cea mai importantă ar fi cât e de distractivă, dacă bifează asta, restul nici nu mai contează. După aia ar fi craftul și cât e ea de superbă, jucăria pe care o admiră mai mult părinții pentru cât e de minunată și dacă e și obiect de artă, atunci mai bine ar fi să stea în galerie de artă, că oricum nu s-ar juca copiii cu ea, e chestia asta, cu cât o jucărie e mai design și mai magnifică, cu atât e mai puțin distractivă și apoi e jucăria-artefact care conține de toate, poate fi mai mult sau mai puțin distractivă și design implicit (politic sau fine art). Jucăria asta e politică e și arheologie și societate și istorie și artă, e și despre mama și despre tata și despre viață și despre moarte și ea cuprinde tot ca obiect cu multe straturi de factualități și interpretări.

Pentru că expoziția se desfășoară la Muzeul de Istorie, mi-am închipuit că ar fi mai mult despre jucăria asta ultima, artefact, mai ales că jucăriile românești au caracterialitate politică, de bloc estic și stau mai puțin bine pe partea de distracție (doar așa, generational, ca amintiri) și nici din punct de vedere craft nu rup, ba dimpotrivă, istoria locală a jucăriilor e cam plină de obiecte urâte. M-am gândit greșit, mai ales că majoritatea jucăriilor din expoziția ”Muzeul Jucăriilor” nu au nici denumiri, nici descrieri, nici date, nici vreun alt fel de fișe de bine sau de rău, nici concept, nici descriere de materiale, nimic absolut și nici nu aflăm când începe această istorie și când se termină.

Intrarea în muzeu e 20 de lei pentru adulți, 10 lei pentru pensionari și 5 lei pentru elevi, studenți și persoane cu handicap. Nu e foarte scump, însă nu-mi dau seama cum aș putea pune ce tip de experiență oferă expoziția ”Muzeu Jucăriilor”. Cumva e ca atunci când bei cu o altă persoană din generația ta, din același oraș și aparținând aceleiași clase și vă aduceți aminte de căluțul de lemn, de păpușa ”Arădeanca”, de Lego City, depinde de vârstă și de vremuri și discuția ajunge așa:

-Și tu ai avut căluț de lemn dintr-ăla/păușă ”Arădeanca” dintr-aia/Lego City dintr-ăla?

-DA!

-Exact dintr-ăla/dintr-aia?

-DA!

-IREAL! ÎȚI MAI PUN?

Nu că jucăriile ar fi reduse voluntar de către autorii expoziției la fetișuri generaționale middle class, e că lipsa oricărei practici muzeografice sau expoziționale, absența curatoriatului sau măcar a intențiilor în sensul ăsta duc la o singură înțelegere, organică, bazică, de tipul: ”Aaa, ia uite, da, îmi aduc aminte de rățoiul ăsta!”. Baituri neurologice pe nostalgie, uite mașinuța cu pedale, uite-o pe Mihaela, uite cutare.

Ba chiar oamenii ăștia care au făcut expoziția sunt niște persoane total pasionate de hoarding dintr-ăsta de acarete și jucării, Cristian Dumitru și Mihai Dumitru peste care am dat întâmplător la fața locului.

Cristian Dumitru (57 de ani) este și președintele asociației ”Muzeul Jucăriilor”, aparent există și această asociație, și el organizează diferite expoziții prin țară, chestie care m-a uimit, mă rog. S-a întors de la Oradea, unde avusese tot o treabă de genul ăsta. Practica e așa, Cristian Dumitru colecționează jucării de 40 de ani, zice că pur și simplu i-au plăcut și s-a apucat să le strângă. Tatăl lui a fost fotograf și colecționează și fotografii pe care le-a băgat și pe astea în expoziția ”Muzeul Jucăriilor”, random așa. Te plimbi prin muzeu, mai treci de niște rafturi cu jucării, mai dai peste niște poze cu copii și alte persoane de pe vremea lu` dreacu sau a lu` Miorița, știu eu. Cică unii vizitatori l-au luat de dubios pe domnul Cristian Dumitru și au trecut la întrebări gen: ”Domne, da` de ce ai pus pozele alea cu copii în expoziție, care-i faza?”. Întrebări absolut pertinente la care Cristian Dumitru răspunde că tatăl lui era fotograf, haha. Bun, deci domnul Cristian Dumitru are foarte multe troace pe care le-a adus la Muzeul de Istorie. Muzeul de Istorie pare că i-ar fi zis: ”Ce aveți aici, domnul Dumitru?” și a aplecat capul ca să se uite la domnul Dumitru în pungă. Domnul Dumitru o fi răspuns: ”Tot felul de lucruri!”. ”Păi înșirați-le și dumneavoastră pe aici prin muzeu?”, i-ar fi spus muzeul. ”Le pun eu așa cum vreau?”, poate că a întrebat colecționarul. ”Păi da”, a hotârât muzeul și a plecat, în timp ce domnul Dumitru s-a apucat de instalat expoziția așa cum a crezut el că e bine. Sunt mii de obiecte, totul arată ca un showroom tematic de jucării din târgurile de vechituri din țară.

Cristian Dumitru tocmai a făcut pe Moș Crăciun pe la copii de Crăciun. E un alt job de-al lui. În nu știu care grădiniță nu l-a primit din cauză de COVID, nu avea acces nimeni din afara unității de învățământ, motiv pentru care cu făcutul pe Moș Crăciun nu prea a mers anul trecut. Umblă prin târguri și se duce la diferite ponturi prin poduri de case de unde adună jucării vechi românești, din perioada comunistă dar și din străinătate care au circulat la noi în comunism, majoritatea din China și RDG. Deci nu e nici măcar o expoziție a jucăriilor românești și nu e limitată la o perioadă sau interval de ani. Sunt jucării și din interbelic și din comunism, dar nimic după `90 sau nu am văzut eu ceva mai nou, e și greu să urmărești atâtea obiecte. Expoziția ”Muzeul Jucăriilor” mai conține și alte lucruri care n-au nicio treabă cu jucăriile, alese pe baza unor asociații libere cu copilăria sau cine știe, gen cutii de bomboane, etichete de suc ”CICO”, orice pentru a satisface pofta de fetișuri din ceaușism, pe un hol sunt adunate și niște tuburi de pastă de dinți. Asta cu pastele de dinți e cumva vag amuzant, dar pică la documentare, practic nu se știe nimic despre pastele alea de dinți. Domnul Dumitru povestește că a găsit tuburile storcite și le-a umplut el cică cu mălai ca să stea alea umflate, ca și cum ar fi pastă în ele.

Ceva business e în treaba asta cu troace, probabil nu mare lucru, domnul Dumitru se ferește să dea detalii, dar am înțeles, cumva, cum merge treaba. Găsește tot felul de chestii, știe și după ce să se uite în piața asta de lucruri vechi, mai ia o mașinuță, mai schimbă o roată la ea, o recondiționează, o vinde mai scump, mai ia de acolo, mai pune un șurub, le mai vopsește, le vinde din nou, cumpără altele și tot așa. Peanuts, dar, probabil că sunt niște bani. Acum are și un fee de autor expoziție ”Muzeul Jucăriilor” la MNIR, dar zice că nu e cine știe ce sumă.

Așa cum e expoziția, totuși, atunci când găsești o etichetă cu ceva descriptiv despre un exponat sau altul, te bucuri de ce vezi, are cât de cât un sens, dar sunt doar câteva și în general în niciun moment al traseului expoziției nu se creează vreo ancoră educațională și documentară consistentă și una peste alta tot în zona fetișistă se învârte treaba. 

În condica vizitatorilor expoziției cineva se plânge că nu a găsit palincă în ”Muzeul Jucăriilor”.

L-am întrebat pe domnul Dumitru dacă sunt copii sau persoane tinere care vizitează expoziția și mi-a răspuns că nu, că cei mici și persoanele tinere ”nu înțeleg nimic”. Din felul în care o spune, Cristian Dumitru nu pare să sesizeze vreo problemă în faptul că persoane din alte generații nu înțeleg expoziția, dimpotrivă, pare că i se pare că asta e, cumva, bine, că așa se validează toată treaba. Nici eu nu am înțeles mare lucru, deși am prins ceva comunism, sunt născut în `82. Absențe remarcabile dintre cele expuse mi s-au părut mingea de 35 de lei și mingea de piele ARTEX, precum și salteaua de apă crocodil și alte articole pe care le găseai în magazinul comunist AUTO MOTO VELO SPORT. Dar, din nou, e posibil să îmi fi scăpat, să nu le fi văzut în madărul de chestii.

La intrare în circuit e un carton pe care scrie ”MUZEUL JUCARIILOR”. Nu că typography sau vreun fel de interes pentru signaletică, bă, dar nici măcar diacritice, nuj, e foarte rău.

Domnul Cristian Dumitru îmi spune, la un moment dat: ”Eu nu am făcut asta cu jucăriile, asta e, așa, o pasiune, eu și cu Mihai am făcut, înainte de asta, mobilă. Dacă nu merge asta cu jucăriile, le vând pe toate pe OLX și mă întorc la mobilă”. Nu am înțeles exact ce înseamna ”să meargă” și care ar fi proiecțiile de business cu ”Muzeul Jucăriilor”, mai ales că autorul expoziției se ferea să dea răspunsuri din zona asta, dar sigur are ceva așteptări din zona financiară de la colecția lui.

Din câte am înțeles, din discuții cu prieteni care au mai avut tentative de lucru cu muzee din România, se pare că hoardingul și expunerea asta ca la târg de obiecte vechi, sute și mii de chestii înșirate prin muzee e o metodă educațională, documentară și culturală destul de răspândită, cică și pe la Constanța la fel, la nu știu care muzeu, tot așa, era un etaj întreg de expoziție gen talcioc. 

La ieșire, într-un colț al Muzeului de Istorie e un spațiu liber în care se organizează o următoare expoziție: ROCHIILE ÎN CARE A CÂNTAT CORINA CHIRIAC NU ȘTIU CÂND. Pe la revelioane, pe la cârciumi, la TVR, nu știu. Aflu că expoziția ar fi trebuit să fie organizată în urmă cu ceva timp, însă Corina Chiriac nu se vaccinase, dar acum cică s-a vaccinat. Așteptăm cu sufletul la gură, sigur va fi o expoziție memorabilă.