Zilele astea dansăm în familie și discutăm puternic în bulicică despre taxele de parcare în București și cum facem să fie bine pentru toată lumea implicată: pietoni, șoferi, bicicliști, trotinetiști, pescăruși și alte patrupede. S-au găsit și „inamicii poporului” pe la unii politicieni de dreapta: evident că tot stânga. Și mai e un mare vinovat, statul mai exact municipalitatea prin reprezentanții ei în parcările plătite, stat care e corupt de la natură, bineînțeles și trebuie o administrație curată, eventual din sânul partidului care tot ne salvează țara de 10 ani. Despre elefanții de pe trotuare deghizați în aplicații de transport tip uber, nicio vorbuliță.
Mă hazardez eu la o opinie.
Obsesia burgheziei boeme* bucureștene cu Cișmigiul și salvarea sa din calea maselor cotropitoare și consumatoare de ambalaje de unică folosință are niște subtext clasist de prima mână, marfă d-aia de calitate cum găsești pe la monarhiști și alte creaturi de genul, dar cel mai deranjant este absurdul ecologic pe care îl propun.
De la umorul cringe post-Urzica circa 2002 al Adei Milea, cățărată pe valul popular anticomunist în care chinezul era un comunist jegos (zicala atât de comună, aruncată la năduf, „nu vrei tu mai bine să te duci în China/Coreea de Nord/Cuba să vezi cum e?”), acel chinez pe care Milea îl maimuțărea rasial cu sofisticata tehnică Ching chang chong în piese ca „Mici și mulți”, ultimii 20 de ani au adus o regândire a legăturilor de prietenie culturală cu tovarășii chinezi sub forma unor idei cum ar fi simpatia pentru Dada Xi în mlaștinile Discordului, triangulația culturală (Andrei Terian, 2019) sau dengismul performativ al celui mai mainstream și îndrăgit scriitor queer, Adi Schiop, începând cu 2021.
Dacă nu m-am ramolit și am amintiri false, imaginea de mai sus apărea în manualele de limba și literatura română și era inclusă în dosarul despre avangardele istorice. În tablou este portretul poetului avangardist Tristan Tzara realizat de pictorul comunist M.H. Maxy și fotocopia era preluată dintr-o revistă Contimporanul din anul 1924. Așa cum spune povestea reciclată recent pe internet de birocrații de la Muzeul Național de Artă, se credea că tabloul a dispărut și că o altă variantă (ce să vezi, cu același titlu și aceeași dată) a tabloului se află în colecțiile MNAR.
Unul dintre clișeele preferate ale absolvenților de psiho-umane este modelul doliului dezvoltat de Elizabeth Kübler-Ross în 1969. În el sunt descrise cele cinci stadii prin care trece o persoane pe patul de moarte. Nu știu câtă utilitate are în psihoterapie, dar rupe în analize literare și scrieri cu tentă socio-politică care-și ascund
Senatoarea independentă Diana Iovanovici Șoșoacă și-a arătat încă o dată natura de atractor straniu, provocând un haos generalizat în țară după un conflict cu...
Dacă ești din Timișoara sau ai avut incredibila oportunitate de a petrece mai mult de câteva ore în OrAșUL dE pE BeGa, hell, dacă ai stat suficient de mult pe internet, știi care sunt clișeele cu care operează de când lumea și pământul timișorenii. Primul oraș liber de comunism, Punctul 8 din Proclamația de la Timișoara, primul oraș iluminat stradal din Europa etc etc. Timișoara e ca tipul ăla care te scoate la date și vorbește numai despre el, iar dacă cumva te întreabă ceva despre interesele tale, are grijă să-ți spună cât de
