În Parisul anilor tulburi de după mișcările politice din mai ’68, un grup de anarhiști se decid să-l răpească pe ambasadorul Statelor Unite în Franța: André Épaulard, expert internaționalist cu probleme erectile, Marcel Treuffais, profesor de filosofie la o școală privată pentru copii de bani gata, Nathan Meyer, chelner de bar introvertit, pendulând între disprețul colegilor de la muncă și pornirile ucigașe ale soției schizofrenice, Véronique Cash, „înflăcărata grupului”, Benoît D’Arcy, alcoolic nihilist și Buenaventura Diaz, anarhist spaniol de cursă lungă, fără mijloace de subzistență cunoscute. Pe urmele celor cinci desperados: o șleahtă de polițiști de tot râsul sub comanda unui comisar zelos pe nume Goémond, ale cărui pulsiuni sadice vor cadra perfect cu matrapazlâcurile din cele mai înalte sfere politice franceze.
Cum se va termina toată tărășenia?
O traducere de Mădălina Spulber
Comandă acum cartea de aici.
************
1
Scumpa mea mamă,
N-am să mai aștept săptămâna asta până sâmbătă să-ți scriu pentru că am niște lucruri să-ți povestesc, oho, și încă câte!!! Pe anarhiștii ăia care l-au răpit pe ambasadorul american, ei bine, chiar noi i-am prins, brigada noastră adică. Te asigur din capul locului că eu cu mâna mea nu am ucis nici măcar unul singur. Vreau să precizez asta, pentru că știu că asta ̷t̷e̷ ̷v̷a̷ ̷s̷u̷p̷ă̷r̷a̷ ̷t̷e̷ ̷s̷u̷p̷ă̷r̷ă̷ te-ar supăra, mămica mea. Oricum, repet, e un lucru care trebuie luat în calcul fără ezitare dacă într-o bună zi vom fi constrânși să recurgem la forță în apărarea statului. E frumos să întorci celălalt obraz, dar ce te faci când te trezești că ai de-a face cu unii care vor să distrugă totul în calea lor? Părintele Castagnac îmi dă oarecum dreptate (chiar am dezbătut problema duminica trecută când m-am dus să-l văd după liturghie). Din punctul lui de vedere, dacă polițiștii n-ar fi gata de orice, cum sunt eu, n-ar mai exista niciun motiv ca unii indivizi să nu facă tot ce le trece prin cap. Așa cred și eu. Acum, serios vorbind, mămica mea, chiar îți dorești o țară fără poliție? Chiar vrei ca băiatul familiei Barquignat (doar un exemplu) să-și pună mâinile libidinoase pe propria ta fiică, care mai e și sora mea? Chiar vrei ca bunurile noastre, pentru care ne-am spetit atâta, să fie pângărite de șlehte de egalitariști și colectiviști într-o orgie a distrugerii? Nu zic că majoritatea din orășelul nostru nu sunt oameni de treabă, dar, chiar și-ntr-o astfel de comunitate rurală pașnică, dacă nu s-ar ști că există o forță a poliției și că e cineva acolo gata să tragă oricând e cazul, mie personal îmi vin în minte câțiva care nu s-ar da în lături de la nimic, de țigani nu mai vorbesc.
Oricum, ieri nu mi-am făcut decât datoria. Eram cu François, de care ți-am mai povestit, și am tras destul, dar fără rezultat. De pe partea cealaltă a clădirii, alți agenți ai forțelor de ordine au reușit până la urmă să intre și să-i împuște pe indivizi. Mă opresc aici cu măcelul ăsta numai bun să-ți întoarcă stomacul pe dos. Lui François îi părea rău că nu pusese el însuși mâna pe vreunul dintre anarhiști, să le dea el ăstora o lecție pe care s-o țină minte. Nu m-aș fi dus așa departe cu gândul, dar îi respect punctul de vedere.
Uite că ți-am scris o scrisoare lungă și nu prea mai știu ce să-ți zic. Așa c-am să închei pentru astăzi. Pupă-l pe tata din partea mea, și pe Nadège. Te strâng tare la piept.
Fiul tău iubitor,
Georges Poustacrouille
P.S. Ai putea, dacă nu e prea mare deranjul, să-mi trimiți toba aia din cutie de Camembert? Voi avea nevoie de ea la petrecerea surpriză pe care o organizăm cu ocazia promovării sergentului Sanchez. Îți mulțumesc anticipat.
2
Épaulard își opri Cadillacul încălecând trotuarul, apoi o luă de-a lungul străzii până la pisoare, la colțul dintre moschee și parcul Jardin des Plantes, unde se ușură. Se întoarse și-și aprinse din mers o Française cu filtru. Era un bărbat înalt și slab, cu mutră de medic militar și păr cărunt, tuns periuță. Purta un impermeabil bej cu epoleți. Intră într-un magazin de vinuri care era și bar, unde își comandă un Sancerre, pe care-l savură. Doar că nu mai ai gustul atât de fin când fumezi trei pachete de țigări pe zi.
Era douăsprezece și cinci. D’Arcy întârziase. Chiar în acel moment, tânărul intră în magazin. Bătu ușor cu palma pe umărul impermeabilului bej.
Ciao.
– Salut.
– Am o întâlnire la două și încă n-am halit nimic. Ai lăsat mașina departe?
– În față, spuse Épaulard achitând nota.
Traversară. O amendă flutura deja sub ștergătoarele Cadillacului. Épaulard o aruncă în canal. Se urcară amândoi în mașina albă plină de noroi.
– Te-ai întors de mult în Franța? întrebă D’Arcy.
– De trei săptămâni.
— Te-ai mai întâlnit cu vreunul din băieți?
— Cu nimeni.
— Care mai e viața ta în perioada asta?
În timp ce vorbea, D’Arcy deschise torpedoul și începu să cotrobăie înăuntru.
– –În compartimentul de pe ușă, spuse Épaulard.
D’Arcy băgă mâna acolo și scoase o ploscă mică din argint, apoi luă o înghițitură. Era roșu la față. Transpira. Tot așa bețivan, gândi Épaulard. După ce D’Arcy termină de băut, bărbatul de cincizeci și ceva de ani puse la loc plosca. Avea gravată pe ea o pasăre devorând un șarpe și o deviză scrisă cu litere de mână stilizate: „Salud y pesetas y tiempo para gustarlos”[1].
– Ai fost în Mexic, observă D’Arcy.
– Am fost cam peste tot. Algeria, Guineea, Mexic.
– Și Cuba.
– Da, Cuba.
– Te-au dat afară, zise D’Arcy.
Épaulard dădu din cap.
– Și-acuma ce faci? întrebă din nou D’Arcy.
– Hai că-ncepi să mă calci pe nervi, spuse Épaulard. Ce vrei, mai exact?
– Niște tovarăși și cu mine am avea nevoie de un expert.
– Expert în ce? Sunt expert în multe chestii.
– Tovarășii ăștia și cu mine, spuse D’Arcy, o să-l răpim pe ambasadorul Statelor Unite în Franța.
Épaulard ieși din mașină și trânti tare portiera. Traversă din nou. D’Arcy fugi după el. Începu o ploaie măruntă și rece.
– Nu te mai prosti, spuse alcoolicul. N-am terminat să-ți explic.
– Mai mult de-atât nici nu vreau s-aud. Du-te dracu’!
Épaulard intră din nou în magazinul de vinuri și mai comandă un Sancerre. D’Arcy rămase în ușă, cu un aer posomorât.
– Pff, ia mai dă-te-n căcat, zise el în cele din urmă și plecă.
3
– De aceea, conchise Treuffais, putem spune și noi împreună cu Schopenhauer că „solipsistul este un smintit, închis într-o fortăreață inexpugnabilă”. Are cineva vreo întrebare?
Nimeni. N-avea nimeni. Clopoțelul sună. Treuffais încercă, în van, să împiedice vacarmul care umplu sala de clasă.
– Data viitoare, spuse el ridicând vocea, ne vom ocupa de raționalismul contemporan și variantele sale. Vreau un voluntar pentru o prezentare despre Gabriel Marcel[2].
Două mâini ridicate.
– Mi-ar plăcea să nu fie mereu aceiași, zise Treuffais pe un ton sarcastic. Domnule Ducatel, ia spuneți-mi, sunteți oare prea ocupat în weekend?
– Da, răspunse senin elevul Ducatel, mă duc la vânătoare.
– La vânătoare cu ogari, poate? îl ironiză Treuffais.
– Da, domnule.
– Totuși, o să-mi faceți prezentarea despre Gabriel Marcel. Pentru luni. Puteți ieși, în liniște.
Hoarda de nătărăi ieși cu mult zgomot. Treuffais își închise servieta ascultând tropăitul bocancilor butucănoși și scumpi care se îndepărtau. Părăsi școala privată Saint Ange pe o ușă lăturalnică. În acel moment, Fordul Mustang al elevului Ducatel trecu în trombă pe lângă el, iar Treuffais se trezi cu un jet de mocirlă pe pantaloni. Ducatel frână brusc și ieși pe jumătate din mașină.
– Îmi pare rău, domnu’, spuse el.
Nu se putea abține să râdă.
– Vai de curul tău, îi zise Treuffais.
– Nu-i frumos să vorbiți așa, îi atrase atenția Ducatel pe un ton răutăcios.
Tânărul profesor de filosofie îi întoarse spatele și urcă în Citroën-ul său 2CV parcat pe cealaltă parte a străzii. Ieși în trombă din Bagneux, ajunse la Porte d’Orléans și o luă pe șoseaua de centură spre vest. Risca să-și piardă locul de muncă. Elevul Ducatel avea să se plângă la tat-su că fusese insultat. Iar Ducatel tatăl, să verse tot la domnul Lamour, directorul școlii, o mutră de avorton, de altfel.
– Mai bine v-ar chema domnul Bouillon[3], spuse Treuffais uitându-se la schimbătorul de viteze. Și i-ați putea da numele dumneavoastră și instituției pe care o conduceți: Școala Bouillon.
Semaforul se făcu verde.
– De-aia nu mai pot eu, adăugă Treuffais.
Cineva claxonă în spate. Tânărul se aplecă peste geamul coborât.
– Wrangezi împhuțiți! strigă el. F-am tufut bine în khur în phadruzeci. Și încă o să fă mai mfutem.
Un tip în geacă de piele își abandonă bicicleta electrică și se năpusti către Citroën. Treuffais se sperie și închise geamul. Biciclistul începu să dea cu pumnii în portieră. Semăna cu Raymond Bussières[4].
– Ieși de-acolo, puțoiule! strigă el.
Treuffais apăsă butonul cuțitului și deschise ușa. Îndreptă lama spre intrus.
– Me kill you! mârâi el, cu un accent afro-hollywoodian. Me make bretele with your intestine.
Funcționarul pricepu în mare cam despre ce era vorba, se dădu câțiva pași înapoi, se împiedică de Solexul lui și căzu în nas. Treuffais o luă din loc râzând, trecu pe galben și se năpusti, singur-singurel, pe Boulevard Lefebvre.
– Sono schizo, observă el. Și poliglot. Primoque in limine Pyrrhus exultat[5]!
Găsi un loc de parcare pe rue Olivier-de-Serres, la doi pași de casă. Din lift, auzi telefonul sunând în apartament. Se grăbi să intre și să răspundă. La celălalt capăt al firului era D’Arcy.
– Al tău expert? întrebă Treuffais.
– Nu vrea.
– O facem fără el.
– E stupid.
– Ne descurcăm noi. Scuză-mă, sună cineva la ușă.
– Bine, închid. Te sun mai încolo.
– N-are rost. Ne vedem diseară.
– Corect. Pe diseară.
– Pe seară.
Puse telefonul în furcă și se duse să deschidă. Un tip mic de statură, dar solid, cu părul lins pe spate, tot la vreo douăzeci și cinci de ani ca și el, îi întinse o fițuică cu poze.
– Trecem pe la oameni ca-n fiecare an, îl anunță el. Federația Studenților Bursieri Bretoni de la Medicină.
– Valea de-aici, îl sfătui Treuffais, împingându-l cu podul palmei.
– Hai, mă, prietene…
– Nu-s prietenul dumitale! strigă Treuffais cu brutalitate și-l împinse furios pe bursierul breton. Acesta îl plesni cu revistele peste față. Treuffais îi aplică o stângă la ficați. Comis-voiajorului îi căzură din mâini publicațiile. Treuffais le împrăștie pe scări cu piciorul.
– Nemernicule! strigă studentul. Trebuie să câștig și io o pâine!
– Mare greșeală! zbieră Treuffais împingându-l cu ambele mâini pe bursierul breton, care căzu pe scări și ateriză pe spate, scoțând un țipăt de reală și cumplită durere.
Treuffais intră la loc în casă și trânti ușa. Telefonul sună din nou. Se grăbi să deschidă o sticlă de Kronenbourg și-și aprinse o Gauloise, apoi răspunse:
– Marcel Treuffais la telefon.
– Buenaventura Diaz.
– Te-ai trezit deja?
– Tocmai ce m-a sunat idiotul ăsta de D’Arcy. Se pare că expertul lui de căcat nu vrea.
– Mda, cam așa. Și ce dacă?
– Păi cum și ce dacă, spuse Buenaventura Diaz. Tipul e acum la curent. Trebuie să vedem ce-i poate pielea.
– Ah, las-o baltă.
– Mă duc pe la el diseară. Te bagi?
– Ce vrei să-i zici?
– Să-și țină fleanca.
– Las-o baltă, îl sfătui în reluare Treuffais.
– Ba nu.
– Cum vrei. Și-ntâlnirea?
– S-ar putea să-ntârzii.
– Bine.
– Așa. În rest? întrebă catalanul.
– Nimic. Tu?
– Nimic.
– Bine. Te salut, atunci.
– Salut.
Treuffais puse receptorul în furcă și-și deschise corespondența. Marie-Paule Schmoulou și Nicaise Hourgnon au plăcerea să vă anunțe… Pfff, căcat, săraca, până la urmă s-a așezat la casa ei. Mai departe. Casa Radioasă, prețuri șoc! Treuffais deschise pliantul și examină „Bibliotecile rustice cu stil”. Apoi aruncă pliantul la coș și se duse să mai deschidă o bere. Tremura de nervi. Se așeză din nou în fotoliul mare. Din tapițeria de piele tocită de curul lui taică-su ieșeau câlții. În dreptul fotoliului, mocheta era roasă până la urzeală, tocită cum fusese de picioarele lui taică-su. Treuffais mai deschise un plic, cu un timbru de treizeci de centime. Dineul anual al Asociației Libertare din Arondismentul XV (Grupul Errico Malatesta). După masă era programată o discuție: „Libertarii și conflictul iudeo-arab, câteva propuneri de elementar bun-simț ale tovarășului Parvulus”. Tâmpenii. Treuffais strânse în pumn hârtia și aruncă ghemotocul în celălalt capăt al camerei. O carte poștală. Pe față: cultura orezului din împrejurimile Abidjanului[6]; verso: „5/12. Bătrânul meu prieten, Nu mă întorc nici anul ăsta. Nu mă mai întorc probabil niciodată. Ar trebui să vii și tu. Am luat sifilis de la fiica unui șef. Ți-l dau și ție când vrei. Să mi-o sugi, cu stimă, Popaul[7]”.
Treuffais băgă cartea poștală într-un sertar al bufetului, își termină berea și plecă să ia prânzul la cârciuma din colț.
4
După prânz, Meyer avu o discuție cu nevasta lui, care se sfârși ca de obicei: Annie încercă să-l strângă de gât.
– Termină, pentru numele lui Dumnezeu! strigă el, însă ea era pe punctul să-i strivească faringele. Așa că începu să bâjbâie pe masă, care era lângă el. Dădu peste sticla de Evian, din care mai erau trei sferturi, și o lovi ușor de capul tinerei, ca un fel de avertisment. Annie era în plină criză. Nu schiță nicio reacție. Își înfipse unghiile în gâtul lui Meyer. Acesta oftă de disperare, apoi o pocni. La a treia lovitură, Annie îi dădu drumul, își puse mâinile în cap și începu să se tăvălească pe podea, urlând.
-Gata, mă, iubito, spuse Meyer. Gata.
Annie țipa, el își acoperi urechile.
– Căcat! răcni Meyer.
Se repezi în baie și se stropi pe față cu apă. Ridicând capul, văzu în oglinda micuță că Annie îi făcuse răni adânci pe ambele părți ale gâtului. Sângerau. Își dădu cu spirt și i se umplură ochii de lacrimi. Sângele curgea în continuare. Meyer își scoase repede cămașa albă, însă prea târziu, gulerul era deja pătat. Se privi din nou în oglindă. Văzu un tip de douăzeci și trei de ani, blond și fără vlagă, cu ochii mici, de culoarea scoicilor moarte. I se făcuse pielea de găină. Își tamponă rănile cu talc ca să absoarbă sângele. În camera de alături, o auzea pe Annie cum se izbește cu capul de perete. Se întoarse la ea.
– Gata, măi, iubito, termină, te iubesc.
– N-ai decât să crăpi, gunoiule, îi răspunse Annie. Evreu împuțit, adăugă ea. Te detest. Am să mă duc la Belleville să mă las futută de africani. O să-i las să mi-o tragă! stărui ea cu înverșunare.
Își masă capul și începu să plângă de durere. Avea un păr frumos și moale. Lui Meyer îi venea să se împuște sau să plece, pur și simplu, la muncă, greu de spus care din ele. Se uită la ceas. Două și un sfert. Trebuia să plece exact atunci dacă voia să ajungă la timp.
Annie se opri subit din plâns și se ridică.
– Am desenat ceva drăguț în noaptea asta.
– Mi-arăți și mie?
– Nu. Te urăsc. Javră.
– Te rog, iubito, spuse Meyer.
– Bine, bine, răspunse Annie pe un ton grosolan. Mă duc să ți-l aduc.
În timp ce ea se afla în cealaltă cameră, Meyer se mai șterse o dată pe gât. Își puse o cămașă curată și un papion negru cu capsă. Îmbrăcă o jachetă din catifea reiată. Nu-și lua pe el sacoul alb de chelner până nu ajungea la braserie.
Annie se întoarse cu o pictură în acuarelă înfățișând un fort în deșert. Niște omuleți cu pălării coloniale supradimensionate păreau că vor să asedieze fortăreața, aparent fără succes. Annie făcuse cu pensula numeroase pete maronii care cădeau peste omuleți.
– Ăștia sunt căcățoii africanilor, explică tânăra. E casa mea.
– Foarte frumos, spuse Meyer.
Annie se uită la ceas.
– Iubitule! exclamă ea. Trebuie să pleci chiar acum, o să întârzii.
– Da, spuse Meyer, am fugit.
– Iartă-mă pentru mai devreme. O să fie mai bine diseară. O să iau Gardenal[8].
– Să nu iei prea mult, o sfătui Meyer.
La ușă, se opri și se întoarse spre ea.
– Ajung târziu diseară. E întâlnirea aia.
– Să-mi povestești cum a fost.
– Da, minți Meyer.
– Îmi pare rău că m-am înfuriat așa. Nu știu ce m-a apucat. E de la agitație.
– Nu face nimic. Iartă-mă c-am dat cu sticla-n tine.
– Te iubesc.
– Și eu, spuse Meyer și plecă.
Ajunse la muncă cu cinci minute întârziere. Braseria din apropierea gării Montparnasse era ticsită. Meyer își puse sacoul de chelner și se-apucă de treabă imediat.
– Nebunie mare la intrare!
– Iar te-ai tăiat când te bărbiereai? întrebă cu ironie domnișoara Labeuve, casierița.
– Nu, spuse Meyer. De data asta e de la eczemă. Când apare nu pot să mă abțin, mă scarpin.
Domnișoara Labeuve se uită la el cu scârbă. Meyer își continuă munca. Se gândea la întâlnirea din seara aceea și asta îl mai consola puțin.
5
După ce vorbi la telefon cu Treuffais, Buenaventura mai trase un pui de somn. Îl trezi alarma de la ceas la ora trei după-amiaza. Se ridică în fund, în chiloți, avea gura uscată și un gust rău. Fumase, băuse și jucase pocher până la cinci dimineața. Se frecă cu pumnii la ochi. Se dezbrăcă de tot și plecă la baie, se spălă pe picioare, la subsuori și între coapse, apoi pe dinți și se bărbieri. Își puse niște pantaloni de catifea și un pulover cu guler rulat, peticit în coate. Se întoarse în cameră, făcu puțină ordine, aranjă patul, duse paharele murdare în chiuvetă și alinie sticlele goale la perete, aproape de ușă. Rămăsese o dușcă de Margnat într-un recipient de plastic. Buenaventura îl dădu pe gât, îl trecu un frison oribil și fu cât pe ce să vomite. Trase draperiile și contemplă rue de Buci. Studenți pletoși flecăreau la terasele acoperite ale bistrourilor. Închise fereastra, adună cărțile de joc pătate de vin, care erau împrăștiate pe măsuța pliantă și le aruncă în coșul de hârtii. Să nu uite să cumpere vreo doișpe pachete sigilate de cărți de joc. Se așeză în pat și făcu niște calcule în carnețel. Noaptea trecută câștigase cinci sute șaizeci și trei de franci. Era bine. Părea că perioada aia plină de ghinion se apropia de sfârșit. Avea nevoie de un pardesiu sau măcar de o haină mai groasă. Începea să se facă frig.
Își aranjă banii, repartizându-i în buzunarele peticite ale pantalonilor și ale hainei de piele, mucegăite și găurite în nenumărate locuri. Își luă niște șosete murdare și cizme de cauciuc, îmbrăcă haina și își puse la gât o eșarfă neagră și pe cap o pălărie făcută înaintea de al Doilea Război Mondial la Harrisburg, Pennsylvania. Cu mutra lui sfrijită și palidă și cu coastele ieșite în afară aducea cu un bandit dintr-o versiune neorealistă a lui Carmen.
Părăsi hotelul Longuevache și o luă pe jos către D’Arcy, care locuia într-un studio minuscul cu chicinetă pe rue Rollin, lângă piațeta Contrescarpe. Bătu la ușă.
– Da! strigă alcoolicul. E deschis!
– Eu sunt! anunță prudent Buenaventura împingând ușa.
D’Arcy ar fi putut să fie în zilele lui bune, pitit în spatele ușii, cu ciocanul în mână, gata de atac. Buenaventura înaintă câțiva pași și se simți ușurat când dădu cu privirea de bețivul întins pe divanul din fundul încăperii, cu o sticlă de Mogana pe burtă.
Podeaua abia dacă se mai zărea sub stratul gros de resturi de mâncare strivite și mucuri de țigară. În colțul încăperii, care servea drept bucătărie, Buenaventura se uită la cafeaua care fierbea într-un ibric. Își turnă într-un pahar, omorî o furnică de pe buza borcanului cu zahăr și se îndreptă spre telefon.
– Am visat că-mi făcea cineva o muie, îl informă distrat D’Arcy.
Buenaventura nu-i răspunse. Frunzări cartea de telefoane și găsi adresa numitului Épaulard. D’Arcy se uita în tavan.
– Tre’ să-i scriu lu’ maică-mea să-mi trimită niște bani, spuse el. Ai putea să mă-mprumuți cu două, trei mii de franci?
Buenaventura chicoti și dădu paharul peste cap.
– Mersi pentru cafea. Ne vedem diseară.
– Te cari? îl întrebă surprins D’Arcy.
Catalanul era deja în stradă. O luă la pas în direcția nord-vest.
Pe Boulevard Saint-Michel îl opri un bărbat în pardesiu albastru.
– Poliția. Actele la control.
Bărbatul își prezentă legitimația de polițai. Buenaventura l-ar fi pocnit cu drag peste bot, doar că un grupuleț de șaizeci de agenți C.R.S[9] cu căști pe cap și înarmați cu puști staționau nu prea departe, în apropierea fântânii. Catalanul își prezentă actele de imigrant.
– Ocupația?
– Muzician.
– Văd că aici scrie „student”, observă polițaiul, arătându-i cu degetul lui gros.
– E un document mai vechi. Eram student pe vremea aia.
– Să faci bine să ți-l actualizezi.
– Da, domnule.
Polițaiul îi dădu înapoi actele.
– E-n regulă.
De mult apuse vremurile compostoarelor, când se putea călători gratuit cu autobuzul, cu bilete refolosite. Grăbind pasul, ajunse rapid pe rue Rouget-de-Lisle, lângă Grădinile Tuileries. Intră în imobilul unde locuia Épaulard și consultă lista locatarilor, afișată în geamul cabinei portarului. Urcă două etaje. Pe ușa locuinței era o plăcuță nouă de alamă pe care scria „André Épaulard, consultant juridic”. Buenaventura acoperi vizorul cu degetul și sună. Auzi mișcare de cealaltă parte.
– Cine e? răsună o voce de bărbat.
– Ghici, spuse Buenaventura pe un ton jucăuș.
Încuietoarea se răsuci. Ușa se întredeschise. Buenaventura îi dădu o lovitură zdravănă cu piciorul și se deschise de tot, iar bărbatul de cincizeci și ceva de ani o primi din plin în piept și căzu pe spate. Buenaventura se năpusti în apartament și trânti ușa după el, doar că victima lui reacționă mai repede decât s-ar fi așteptat, îl apucă de glezne și-l puse la pământ. Buenaventura, surprins, trase un șut care-și rată ținta. Îl apucă de urechi și-l izbi cu capul de perete.
– Ai terminat, ratatule?
Buenaventura se uită la el. Cei doi adversari arborară o expresie de profundă stupefacție.
– Thomas! exclamă catalanul.
– Carlos!
– Nu mă mai cheamă Carlos, declară Buenaventura ridicându-se în picioare.
– Nici pe mine Thomas, spuse Épaulard. Acum sunt André Épaulard. E numele meu adevărat, de fapt.
– Buenaventura Diaz, spuse catalanul. Și-al meu e ăla adevărat.
– N-ai cum să inventezi așa ceva, îi atrase atenția Épaulard. Ce te-a apucat să-mi fuți muia în halul ăsta?
– Nu știam că ești tu.
– Nu-nțeleg. Hai să bei ceva. Și-mi explici.
Cei doi bărbați trecuseră din hol într-un birou mobilat cu o masă solidă și două fotolii din piele. La perete era un dulap metalic kaki. Épaulard îl deschise și scoase o sticlă de votcă poloneză și două pahare. Se așeză la birou, iar Buenaventura, pe fotoliu.
– A trecut ceva timp, observă acesta din urmă.
– Din ’62.
– Ce-ai mai învârtit de-atunci?
– Alger. Am lucrat la un plan cu pabliștii[10].
– Ce idiot…
– Tot anarhist ai rămas?
– După cum vezi.
– Of! Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Épaulard. Nu cumva ești în gașcă cu unu’ D’Arcy?
– Ba da.
– În combinația cu ambasadorul?
– Exact.
– Sunteți bătuți în cap, spuse Épaulard. Iar D’Arcy e un bețiv notoriu. Stai departe de el.
– Asta se poate discuta.
– Nu cu mine. Dar explică-mi și mie ce faci tu aici și de ce mi-ai futut muia mai devreme, suflețelul meu e însetat de cunoaștere.
– Simplu. D’Arcy trebuia să ne aducă un expert. Un anume André Épaulard. N-aveam de unde să știu că e vorba de tine. Când mi-a zis că expertul lui nu se bagă, am venit să-i fac o mică vizită expertului ăstuia. Să mă asigur că nu sifonează despre proiectele noastre.
– E ridicol, spuse Épaulard. Dacă e să se afle, se află.
– În fine, e-n regulă, zise Buenaventura.
– Chiar vreți să mergeți până la capăt cu planul ăsta țicnit?
– Da.
Épaulard dădu pe gât paharul și clătină îngrijorat din cap.
– Sunteți o ceată de glumeți, asta sunteți.
– Eram deja o ceată de glumeți în 1960, spuse Buenaventura. Și făceai și tu parte din ea.
– Părea că duce undeva.
– Hai, nu mă face să răd, strigă catalanul. Îți place ce-a ieșit? Îți place marxismul mahomedan?
– Eh, căcat, spuse Épaulard. Hai să nu intrăm în discuții teoretice.
– De acord. Faci ce vrei. Noi avem întâlnire diseară. La unu’ de-i zice Treuffais. Îți las adresa.
– Te asigur că-i degeaba.
– Am să ți-o las totuși.
Buenaventura luă de pe birou un bloc de notițe și un creion și-i scrise adresa.
– Apropo, întrebă el, ce-i idioțenia asta cu consultantul juridic?
– O combinație care s-a terminat prost, spuse Épaulard. Racolasem un fazan în povestea aia clasică cu recuperarea prăzii de război a FLN[11]. Biștarii pe care Khider[12] i-a făcut pierduți. Îmi trebuia un paravan. Săptămâna trecută, niște turci l-au trecut granița în Germania pe Total, partenerul meu, iar fazanul nostru a șters-o. Așa m-am ales cu biroul ăsta, cu chiria plătită până la sfârșitul lunii, cu un Cadillac din 1956 și cu ochii mei, ca să veghez cu ei.
Buenaventura rânji scurt și își mai turnă o votcă.
– În calitate de expert, spuse el, te-am putea plăti.
– Cu răscumpărarea din povestea cu ambasadorul, îmi închipui?
– Exact.
– N-o să vedeți așa ceva.
– Ce știi tu? Vino diseară.
– Nu.
6
Rămas singur, Épaulard rătăcea neliniștit prin casă. Biroul se afla într-un capăt al holului, iar în celălalt capăt, o cameră cu un pat, un scaun, o măsuță și un dulap mare. Pe masă era un dicționar juridic stufos destinat taților de familie, Écrits intimes[13] de Roger Vailland[14] și niște romane polițiste de la anticariat, jerpelite toate. În dulap: două perechi de chiloți, un așternut de pat, șase perechi de șosete, două cravate uni, două cămăși de nailon și un pardesiu din păr de cămilă vechi de zece ani. Într-unul din buzunarele pardesiului avea o cutie de cartușe Mauser de calibrul 30, în celălalt, un pistol automat chinezesc Type 31. Impermeabilul bej zăcea pe scaun.
Épaulard intră în baie și-și examină fața, care încasase ușa izbită de intrarea vijelioasă a lui Buenaventura. Se alesese cu o vânătaie urâtă în colțul stâng al gurii, iar buzele începeau să i se umfle. Clătină din cap. Se uită la el. Are senzația apăsătoare și atât de cunoscută că și-a ratat viața. Și-o amintește. Născut în Antilele Franceze, în anii ’20. La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial devine orfan, e lefter, dar are o barcă cu care ajunge în America de Sud. Ocuparea Norvegiei provoacă o penurie de ulei din ficat de cod pe piața globală. Épaulard pescuiește rechini și se îmbogățește pe seama uleiului din ficat de rechin. Câteva luni mai târziu, e deja în Franța și e îndrăgostit. Din dragoste, se alătură Rezistenței. Ca FTPF[15], Épaulard e singurul supraviețuitor al unității din care face parte, în urma unei lupte din regiunea Dauphiné, în primăvara anului 1944. În perioada asta nu mai e îndrăgostit. Pierzându-și legăturile, înnoadă altele, cu elemente gaulliste[16], și ajunge în regiunea Masivului Vercors.
După spargerea frontului de la Vercors, Épaulard scapă teafăr în urma masacrului și începe să simtă o ură profundă față de burghezie și gaulliști. E un om singur. Devine asasin. Între 1945 și 1947 asasinează, din convingere și pentru bani, cinci, șase persoane. Cu puțin noroc și îndemânare, își păstrează anonimatul în fața polițiilor franceze și ajunge să se înscrie în PCF. Izbucnesc greve în nordul țării. Épaulard sabotează căile ferate pe care sosesc blindatele și trupele de represiune. Are un gust de cenușă în gură. Decide să-l ucidă pe Jules Moch[17]. Renunță. E debusolat. Administrează o imprimerie mică de la periferia Parisului. Nu-și mai plătește cotizațiile la partid.
În ’57 începe să tipărească tot felul de buletine informative clandestine ale facțiunilor care se opun Partidului Comunist. În curând va lucra pentru federația din Franța a Frontului de Eliberare Națională algerian . Îl întâlnește pe Buenaventura, care se prezintă cu numele „Carlos”. Îl întâlnește pe D’Arcy, care e deja alcoolic. Părăsește Franța în 1962 și lucrează în Alger la un plan cu pabliștii. Pleacă din Alger după căderea lui Ben Bella. Locuiește o perioadă în Guineea. Este găsit în Cuba, lucrând pentru Enrique Lister[18]. Épaulard devine corupt. În Algeria se îndeletnicea deja cu traficul de bunuri vacante. În Cuba operează pe piața neagră. E destituit. Străbate America de Sud. I se pierde urma. Și se întoarce în Franța.
Își scoase pistolul chinezesc din pardesiu și, cu degetul pe trăgaci, își presă gâtul cu țeava armei.
– Mai bine-mi zbor creierii acum, își declară el în oglindă.
Oftă și nu-și zbură creierii. Puse la loc pistolul, o imitație de Tokarev rusesc. Se uită la ceas. Cinci fix. Se hotărî să meargă la întâlnirea din seara aceea.
– Păi ce căcat! își spuse în oglindă.
[1] „Sănătate și bănuți și timp ca să le guști” (sp.).
[2] Gabriel Honoré Marcel (1889-1973) – filosof, dramaturg, critic muzical, cunoscut pentru contribuțiile lui la existențialismul creștin.
[3] „Bouillon” (fr.) un lichid obținut prin fierberea cărnii, oaselor sau legumelor, și folosit pentru a face supe sau sosuri.
[4] Raymond Bussières (1907-1982) – actor francez, militant comunist.
[5] „Sunt [schizo]” (it.). „Încă de la primul prag, Pyrrhus exultă!” (lat.) Citat din Eneida, Cartea a doua, versul 469. În traducerea românească, „Tocmai la pragul dintâi, obraznic, acolo, la-ntrare, / [stă] Pyrrhus” (în Vergilius, Eneida, Cartea a doua, 469-470, traducere de George Coșbuc, ediție îngrijită, note și prefață de Stella Petecel, Editura Univers, București, 1980, p. 76).
[6] Cel mai mare oraș și, la vremea respectivă, capitala Côte d’Ivoire.
[7] Temen argotic pentru „penis”.
[8] Fenobarbital – medicament folosit în tratarea insomniilor și a epilepsiei.
[9] Compagnies républicaines de sécurité – „Companiile Republicane de Securitate”, corp al poliției naționale franceze însărcinat cu intervenția în timpul manifestațiilor și asigurarea protecției civile, cunoscut pentru violența reprimării protestelor.
[10] Nume peiorativ dat militanților troțkiști susținători ai direcției trasate de Michalis N. Raptis, alias Michel Pablo, unul dintre liderii facțiunii franceze din cadrul Internaționalei a IV-a. Promotor al luptelor anticoloniale, dar și al tacticii politice cunoscute sub numele de „entrism”, care consta în infiltrarea troțkiștilor, minoritari la acea vreme, în sânul partidelor de masă social-democrate sau comuniste kominterniste, cu scopul de a le influența programul politic. În timpul Războiului din Algeria, Michel Pablo a luptat alături de Frontul Eliberării Naționale (FLN).
[11] Aluzie la fondul de solidaritate alimentat din donațiile celor care susțineau Frontul de Eliberare Națională (FLN) în timpul Războiului din Algeria. Nu se știe nici astăzi cine a deturnat aceste sume.
[12] Mohamed Khider (1912-1967) – unul dintre liderii fondatori ai Frontului de Eliberare Națională din Algeria și trezorier al fondului de solidaritate. Aflat în exil în urma divergențelor din 1963 cu Ben Bella, lider al FLN și primul președinte al Algeriei, Khider refuză să dea în primire aceste sume guvernului proaspăt constituit în urma obținerii independenței, considerându-l nelegitim. A fost asasinat la Madrid în 1967.
[13] „Însemnări intime” (fr.).
[14] Roger Vailland (1907-1965) – romancier, eseist și scenarist francez. A luptat în Rezistența Franceză în timpul ocupației naziste, înscriindu-se după război în Partidul Comunist, pe care l-a părăsit însă după înăbușirea sângeroasă a Revoluției Ungare din 1956.
[15] Franctiror și partizan francez – membru al Francs-tireurs et partisans français, organizație de rezistență armată creată de liderii Partidului Comunist Francez (PCF) în perioada ocupației naziste din Franța.
[16] Afiliați mișcărilor de rezistență armată organizate sub egida lui Charles de Gaulle
[17] Jules Moch (1893-1985) – politician socialist francez, ministru de Interne (1947-1950), cunoscut pentru reprimarea violentă a mișcărilor și a grevelor sprijinite de comuniști.
[18] Enrique Lister (1907 -1994) – politician comunist spaniol și comandant în Războiul Civil din Spania, considerat erou de război pentru participarea la unele dintre cele mai importante confruntări armate.