Corupția s-a hlizit la mine cu gura știrbă, iar decența (horribile dictu!) a ținut doliu. Simțurile mi-au fost asaltate de o masă umană care își desfășura decăderea morală pe străzile Bucureștiului, fiind silit astfel să iau parte la scene obnubilante, demne de condeiul marelui Dante.

La stânga mea, dar și mai la stânga omenescului, bărbați în haine femeiești, femei în haine bărbătești, și nimeni care să poarte pudoarea. La dreapta mea, și cu spatele întors la Dumnezeu, minți beznă expunându-și burdihanurile dezgolite, vopsite în culorile curcubeului, suflând din trompetele făurite din oasele îngerilor ca din niște goarne ale Apocalipsei.

Și eu în mijlocul bolgiei urbane, de-abia articulându-mă ca om, mă perindam printre ei cu ochii plecați, ca să nu le întâlnesc ura din privirile maniacale. Mă țineam strâns de papillon, spre a nu fi recunoscut de gloata mamonică, purtându-mi povara cruciformă de-a fi alb, bărbat, creștin și heterosexual.

Timpuri becisnice, oare vom mai putea resuscita umanitatea?! am strigat deznădăjduit spre cer, și chiar atunci am deschis ochii. Era doar un vis. Restul nopții mi l-am petrecut pipăindu-mă în oglindă, să văd dacă albitudinea, masculinitatea, creștinismul și heterosexualitatea erau toate la locul lor, așa cum le-a lăsat Dumnezeu, neîntinate de experiența coșmarului, și, spre bucuria mea, erau.