deschid ultima carte a lui mircea cărtărescu. mă sperii, marele mircea cărtărescu mi se adresează:

„cititorule
care cu scârbă
pufnești
la poemele mele
de doi bani

îți dau întâlnire
peste doar un secol

atunci
n-ai să mai pufnești
iar eu
n-am să mai scriu versuri
nici de un ban
nici de doi”

închid cartea pufnind. nu am dat doi bani, ci 43,99 lei (bună investiție, nu?) pentru un exemplar cu dedicația cea mai specifică și binefăcătoare:  „cu gânduri bune, m. cărtărescu”. dar l-am pierdut pe o bancă lângă kaufland apărătorii patriei, așa că am mers nu în librăriile humanitas, ci la librarium sun plaza, unde mi l-am luat din nou, fără dedicație, pentru 29,00 lei, înainte să aștept o jumătate de oră în metrou, fiindcă la stația tineretului s-a produs o explozie. așadar haideți să citim cum moare încă o dată poezia lui mircea cărtărescu.

pe la începutul anilor 90, lui mirciulică i s-au terminat proviziile de nechezol pe care s-a tripat când și-a scris cele mai psihedelice cărți (aluzie și aici în ultima carte: „nici marele poet/ de peste cincizeci de ani/ diego farmakis/ nu-și va mai scrie poemele/ fiindcă izvorul poeziei în lume/ e ceașca mea de cafea/ acum goală”, „mi s-a terminat și cafeaua”). cam pe atunci, zice-se, și-ar fi scris „ultimele” texte în versuri, despre care într-un jurnal susținea că vor fi publicate postum, poate pentru a nu fisura brandul său literar… dar apoi generația 2000 s-a întâmplat. prin 2010, de ce nu mai devreme nu se știe, gabi liiceanu a înșfăcat manuscrisul intitulat „nimic”. iată prima „sinucidere” a poetului mircea cărtărescu, de atunci cu acces direct pentru fandom-ul cărtărescian și trolii reacționari încântați de „vulgaritatea” limbajului:

„Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspirație.
Nu vreau ca poezia mea să-mi supraviețuiască.
Acum ascult muzică și-mping căruțul fetiței mele
acum știu că asta-i realitatea.

Mi se rupe dacă spuneți c-am decăzut
Și că supraviețuiesc poeziei mele. Asta și vreau.
Să moară dracului. Eu sunt mai important decât ea.”

și cam aici se oprește opera poetică propriu-zisă a lui mircea cărtărescu (premiată de niky manolescu, dar nu înainte de a-l premia pe gabriel chifu), cu tot cu un surplus de coolness. i-a fost profesor lui marius ianuș, dar n-a fost refuzat invitația celor de la festivalul discuția secretă, oculta poetică din spatele site-urilor clubliterar și canonul (unde, dacă țineți minte, se făcea mișto de mai toți scriitorii cotați, de claudiu komartin și radu vancu, de ioan es. pop și de n. prelipceanu, până și de herta muller, dar nu și de cărtărescu; desigur, jumătate dintre cei/cele de la canonul aveau cărți publicate la editura uniunii scriitorilor, cartea românească, ceea ce pe la începutul anilor 2010 era încă un titlu de glorie). dar nu a fost de ajuns.

gabi liiceanu i-a suflat în cască: e foame de bani, foame de bani… mai devreme anul acesta, după ce scosese încă o carte, se arăta într-un interviu amenințat de concurența literaturii comerciale: „În momentul acesta cea mai mare concurență pentru scriitorii adevărați nu vine din partea mediilor, sau din partea muzicii rock sau din partea altor forme de entertainment, ci vine din partea scriitorilor comerciali. Scriitorii comerciali sînt cel mai mare pericol pentru literatura, să spunem, mainstream”. așa că liiceanu de colo din cotroceni: mirculică, mai scoate și tu o carte, să iasă cincinalul de pe contract, trimite-mi și mie ce ai mai scris pentru terapeuții tăi…

asta nu e informație pe surse, e doar o fabulație în lipsa unei ipoteze mai bune care să explice acest clusterfuck în care eul liric își etalează devitalizarea, acuză supraîncărcări senzoriale („prea mult/ prea deodată/ prea confuz/ prea complicat”) și dă de înțeles că e de nașpa viața întru monogamie: „ce liste lungi cu femei/ îmi făceam/ ce mult scriam în jurnale” („când eram tânăr”). salut, obiectificare: „eu/ un alt accesoriu/ al frumuseții tale// bucuros/ că mă porți des/ că nu te-ai plictisit/ încă” („tu”). plin midlife crisis și amicul nostru tot nu a ieșit dintr-o etapă anterioară: „femeia cu care împart așternutul/ …/ e un om frumos pe care nu-l înțeleg/ fiindcă dacă l-aș înțelege/ nu l-aș putea iubi// mă uimește mereu/ că are mâini/ că are picioare”…

nimic nu-i păcălește depresia: „când iubești și ești iubit/ ești singur/ când ai tot ce poți avea/ ești singur/ când îți muști pumnii de neputință/ ești singur/ când plângi de frică și disperare/ ești singur” etc. evident: „n-am meritat nimic/ mai bine nu mă nășteam/ mai bune nu mă iubeai atât/ încât să mă nasc” („nu-mi mai aștept decât propria moarte”). orice ar face, lumea aceasta e valea plângerii și totul îi dă cu zero, iubirea nimănui nu îl poate convinge de contrariu, nici nu se sinucide, nici nu convinge pe nimeni să-l asasineze, nu vrea să se agațe de viață, ceea ce nu-l împiedică să facă fix asta. „mi-e rușine de mine/ și de orice-aș face/ ca să-mi trec timpul” („e ora cinci seara”).

o fi eul liric m.c. și o victimă a economiei atenției? nu poți să nu te întrebi citind:

„obidit
fără putere
victima
tuturor

călcat în picioare
de câte ori cineva
calcă pe alții-n picioare

(…)

rupt în bătaie
cu hainele pline de sânge
cu părul șiroind

de sângele
a o mie
de veacuri

frânt”

dog whistle pentru antifa sau pentru conservatorii lui pata? nici nu știi ce să zici (ce concluzii să tragi și despre poemul cu „vecina” care „nu primea pe nimeni/ fiindcă toți pereții din casa ei/ erau negri de igrasie”, „nu râdea niciodată/ fiindcă dinții ei/ erau negri și ciuntiți/ și-I mirosea gura” și nu voia să primească nici bani și nici mâncare?).

mai plauzibil pentru mine ar fi că se ascunde pe aici o poveste despre lipsa de control asupra destinului din cauza fricii de consecințe. ne confruntăm cu cineva care nu vrea să-și piardă puterea simbolică pe care a acumulat-o prin bunăvoința altora, față de care rămâne într-un raport de dependență. dacă oligarhia senilă din uniunea scriitorilor a obținut cu un apartament adeziunea unui liviu ioan stoiciu, la ce intransigență să ne putem aștepta de la m.c., cel speriat că nu-l acceptă toată lumea, de la suedezi până la ăia care nu-l mai salută pe stradă de când liiceanu i-a pus pe copertă titlul „de ce iubim femeile”?

nu în ultimul rând, se resimte că olimpicul m.c. a trecut printr-o supradoză de cultură cu alonjă tragică, metafizică, gnostică, apofatică etc., pe o parte resimțită ca un surplus de care vrea să scape tot ritualic („arunc în foc/ fasoane și snobisme/ întorsături de frază/ remestecări/ de vorbe deja mestecate/ milioane de cărți/ ce imită alte cărți/ arunc în foc/ izmeneala/ ipocrizia/ autorlâcul/ le găsești peste tot/ ieftine/ inflamabile”, „fiindcă e ultima zi”), dar pe de altă parte nu poate nici măcar să golească un tub de pastă de dinți fără să se gândească la „trupul/ golit de suflet”. desigur, nici să moară nu poate muri de-a binelea, ca zombie „voi ieși adesea/ ca să-I vizitez/ pe ceilalți morți/ atât de plictisiți// ca să ne plictisim și mai tare/ împreună// să bem bere/ să ne uităm la seriale”. generația pro te salută!

ah, și ar mai fi „un fel de viespe” care dă târcoale biroului lui m.c.: „ce-nțelege ea/ din ce am pe desktop?/ (o captură/ din borderlands 2)” (borderlands 2 fiind, se pare, unul din acele jocuri pe care le joci pentru a te crede în insurgență când, în realitate, ții la status quo). ce poate să înțeleagă? într-adevăr, să avem blândețe, atâta s-a putut. „mă joc pe mine însumi/ în fața ta// dar trăiesc/ nu mă trăiesc/ pe mine însumi”.

ca primă reacție, o autoare care scria critică literară destul de interesantă acum vreo zece ani comenta (într-un thread deja șters) că astea sunt poezii care ar trebui predate la liceu. nu zic nu, ar fi atractive ca alternativă la bacovia, dar de ce mircea cărtărescu și nu florentin popa, sau chiar mai bine, de ce nu versurile unor formații? ca să știm o treabă, pe sistem: ori separăm cultura „înaltă” de cea „lowbrow”, ori nu mai separăm? pare că ideea de postmodernism (din care cărtărescu a înțeles ce i-a convenit) a fost mai mult o vrăjeală. e ca faza cu „progresul” social care funcționează numai atâta timp cât dă bine la pr-ul corporațiilor.