O persoană de-o seamă cu mine a renunțat la viață recent. O fostă terapeută de-a sa a simțit să posteze despre cum relația lor a depășit cadrul deontologic. N-a vorbit despre clienta sa, ci despre prietena sa. Ceva cât se poate de uman, explicabil chiar și statistic, științific. Din nefericire pentru ea, bula în care a postat este una obsedată de justiție și corupție. Este bula care de obicei cere privatizarea sănătății publice pentru a scăpa de corupții care, în viziunea lor, o infestează ca niște creaturi subumane. O bulă pusă, iată, în fața unui act de corupție privat, nu “de stat”, pe care bineînțeles că vor să îl trateze tot individual, și nu ca pe o problemă socială. Este bula pentru care a fost creată terapia cognitiv-comportamentală (CBT), un bun tratament adjuvant pentru terapia de șoc a anilor ’90.

Fac psihoterapie de câțiva ani buni deja. Principalul criteriu după care mi-am ales terapeutul, găsit prin recomandare, a fost să fie cineva science based – chiar în cuvintele astea. CBT este, din câte știu eu, singura formă de intervenție terapeutică validată științific. Intervenție e cuvânt cheie aici, pentru că, după cum mi-a explicat chiar terapeutul meu, metoda a fost dezvoltată în SUA, țara cu unul dintre cele mai sinistre sistem de sănătate publică din lume, un sistem unde eficientizarea costurilor pentru a crește marja de profit primează asupra bunăstării pacientului. Într-un astfel de sistem trebuia, deci, creată o metodă de reparat minți care să fie ușor de aplicat, necesită un număr redus de ședințe și care e orientată spre rezultate ușor de măsurat și de demonstrat asiguratorilor medicali. Ceva care poate aduce muncitorul înapoi în parametrii de funcționare ieftin, dar mai ales rapid.

Rezultatul este o formă de (auto)dresaj uman care, din fericire, chiar poate să funcționeze surprinzător de bine pe unele probleme și în esență poate fi aplicată la scală industrială, robotic. Dar este doar o formă de dresaj, antrenament, ceva ce necesită multă muncă individuală de întreținere. E o reprogramare, nu o vindecare, asta e paradigma dominantă după mai bine de un secol de cercetare în psihologie, pentru că doar asta am reușit să demonstrăm statistic că funcționează. Este altminteri bine cunoscută problema de replicabilitate a psihologiei. Un meta-studiu din anii trecuți arăta cum în jur de jumătate din studiile peer reviewed publicate în jurnale de psihologie au rezultate care au fost reproduse. În alte analize s-a demonstrat și cum experimente istorice faimoase, care apar deseori în conversații și în imagini virale, au fost bazate pe metodologii greșite și/sau pe manipularea datelor. Închisoarea cu studenți de la Stanford, experimentul post-Nuremberg al lui Milgram, experimentul cu copiii și prăjiturelele (one cookie now or two cookies later) – bullshit, fiecare dintre ele.

Dar asta nu este o diatribă împotriva psihologiei. Mintea umană este complicată, rău de tot. Ar fi fost dezamăgitor să îi fi aflat până acum principiile de funcționare. Poate nici nu le vom afla vreodată, sau nu le vom putea formula vreodată în afara minții. În general abordările cantitative din științele socio-umane arată ca niște tentative de a număra câte picături de apă sunt în ocean și apoi a explica forma valurilor prin asta. Teoretic, posibil. Practic, mintea mea de fizician mă instigă la a tăia, ilegal matematic, niște infinități prin altele și a simplifica drastic totul până se ajunge la niște idei dubios de apropiate de diverse teologii.

Până deslușim oceanul, însă, am descoperit că o relație terapeutică, un spațiu în care este explicită intenția de limpezire a apei, este ceva nu doar util economiei, ci necesar uman. Evoluția mea personală, și a unei părți privilegiate din generația mea, ne-a dus spre astfel de relații care sunt tranzacționale și riguros definite, inclusiv legal – un cadru rece, steril, dar necesar dpdv etic mai ales când sunt implicate și medicamente moderne. Alții au duhovnici, sau “doar” prieteni și familie. Iar alții trec prin toate, uneori combinate, în căutarea liniștii. Impresia mea este că drumurile duc toate în același loc difuz, unde ajungem toți măcar de câteva ori în viață, dacă vrem, dacă putem, sau dacă avem noroc.

Nu am cunoscut-o pe Iulia Marin. Citind în diagonală prin fluviile de text care au fost postate în urma morții ei, mi-a sărit în ochi un fragment în care ea vorbea despre presiunea de a excela, în tot, de la meserie la rolul de gen. Mi-a adus aminte de vorba maică-mii, care îmi zicea deseori în copilărie că eu o să ajung mare director, cu salariu mare, și că o să am grijă de ea la bătrânețe ca să o răsplătesc pentru că s-a sacrificat atâta pentru mine. Tehnic vorbind, a avut dreptate. Am ajuns director (de proiect post-doctoral) și am un salariu ok din care pot să o ajut acum, la bătrânețe. Dar încă nu am reușit să îi explic de ce merg la psiholog de aproape patru ani de zile.

“Western therapy doesn’t work on Eastern minds” spune unul dintre personajele din Beef, un serial recent apărut pe Netflix. Este un serial foarte bun.