Hai cowboiul meu, hai să filmezi indienii ca să îi scoți din mizerie

Filmul lui Radu Ciorniciuc, premiat la Sundance, anunță un nou stil cinematografic care va rivaliza cu de acum îmbătrânitul Noul Val românesc. Filmul este șocant de onest de la primele cadre, și ești aruncat într-o lume în care clișeele sunt întoarse pe dos, expuse, maltratate însă cu blândețe.

Miza filmului este confruntarea între familia romă și echipa de filmare, pusă să îi urmărească obsesiv cu camera. Povestea te plasează de la început în mijlocul unui conflict latent între tatăl rom, căruia îi este evacuată familia din Văcărești, și regizorul nerom al filmului. Aflând că filmul ar trebui să fie povestea familiei lui, tatăl familiei se ceartă cu echipa de filmare. Camera alternează între planuri lungi și un inserturi sociale, care îți explică revolta tatălui, supărat nu numai pentru invazia vieții lor, dar și pentru că povestea nu este despre alte familii care sunt supuse evacuărilor forțate. Regizorul construiește inteligent povestea, și când Gică îi strigă regizorului: „păi tu știi ce faci industria imobiliară cu noi?”, filmul ne explică despre cum capitalismul se hrănește din chirii ridicate și evacuările violente ale celor însărăciți. Ce înțelegem din film este că obsesia pentru familia rezilientă care se bate cu violența celor care îi evacuează este o narativă goală de conținut. Familia romă se descurcă cu birocrația tocmai când alți evacuați vin în ajutorul lor și când echipa de filmare, obosită să filmeze realitatea, li se alătură în lupta cu polițiștii.

Un al doilea moment puternic este când familiei rome i se spune că povestea va fi despre cum ei vor fi civilizați, și mai ales, despre cum copiii vor merge la școală și vor intra în câmpul alb al muncii. Mi-a plăcut când mama l-a luat pe regizor de o ureche și i-a spus, „băi frate, da ce noi suntem indieni să ne civilizați așa, că m-am săturat de românii ăștia care vor să ne ajute pe nimic”. Regizorul insista, că nu și nu, că ei o fac doar pentru ca să îi ajute cu inima deschisă, dar mama îl ironiza și îl striga „hai cowboiul meu, hai să filmezi indienii ca să îi scoți din mizerie”. Din nou, filmul ne prezintă deschis cum mai toată industria de salvare a celor aduși la sapă de lemn pare un fel de escrocherie, nu foarte diferită de cea a dezvoltatorilor imobiliari puși pe profit direct.

Partea mea favorită este cea finală, un fel de confruntare cu fanteziile regizorului. Întrebat de familie de ce face filmul, Ciorniciuc ne spune că el a vrut să prezinte legătura omului necivilizat, sălbatec, cu natura. Planurile cu copiii romi cu pești în gură, prinzând porumbei, realizate impecabil, îi vorbesc omului civilizat despre o lume apusă, pe care numai dacă filmezi romii poți să o înțelegi. Reacția unuia din copii cred că ne spune de ce filmul e genial. Puștiul vorbește direct camerei și ne spune: „păi da, păi numai așa ne țin ăștia ca pe Joe Indianul ca să ne dea afară. Unii vin direct și te dau afară, alții zic că vin să te ajute dezinteresat, și te pomenești că ajung să se holbeze toți la tine cum ești gol și prinzi pești la baltă.” Zâmbetul trist al regizorului, care urmează comentariului, este un semn că în sfârșit cinematograful românesc se mișcă în direcția corectă.