Pe 30 octombrie s-a ținut al doilea tur al poate celui mai important scrutin dintr-un an plin de evenimente electorale importante: alegerile generale din Brazilia. Dintr-un anumit punct de vedere momentul parcă a fost scos dintr-un film de Hollywood. Luiz Inácio Lula da Silva, proaspăt reintrat în drepturile cetățenești după ce și le-a pierdut în urma unui arest fraudulos dintr-un dosar de corupție, a cîștigat la mustață președinția cu 51% de voturi în fața lui Jair Bolsonaro, care a performat mult mai bine decît au anticipat aproape toate sondajele de opinie. Deci, în ciuda unui punct culminant tensionat, până la urmă s-a făcut dreptate, iar răul a fost stârpit. Diferența dintre film și viața reală e că nu avem beneficiul unui generic care să delimiteze finalurile fericite de următoarea intrare în serie

Dacă rămânem între niște coordonate politice rezonabile, orice înfrîngere a unui politician de dreapta de către altul mai progresist este de îmbrățișat. Întrebarea care se pune este cît de multe se obțin prin această victorie și care au fost costurile ei. Înainte de a ne afunda în doomerism să trecem în revistă beneficiul pasiv al scrutinului: pleacă Bolsonaro. Cine e și de ce bine că am scăpat, cel puțin temporar, de el.

Cum de Bolsonaro?

Jair Bolsonaro e un căpitan de armată de pe timpul dictaturii militare care odată intrat în rezervă și-a făcut loc două decenii din ce în ce mai sus prin forurile legislativului brazilian. Cu toate astea, în 2018 a fost întîmpinat ca o figură proaspătă și necesară pe scena politică, un ferm pumn de fier care va zdrobi corupția și banditismul ce a sufocat Brazilia. Modelîndu-se ca un Trump al Americii latine a fost susținut internațional și intern prin trei strategii discursive, cu diferite grade de implementare în funcție de cine le adoptă și de capacitățile entității respective.

Prima e cea de sprijin fără rezerve față de pozițiile sale extremiste și pentru personalitatea lui găunoasă: mulți cetățeni chiar consideră că familia tradițională e atît de puternic amenințată (și merită protejată) încît poate fi apărată doar cineva care ar fi în stare să-și împuște fiul homosexual. 

A doua e un bait and switch. De exemplu minimalizarea sa pe persoană fizică și concentrarea pe vreun consilier sau ministru mult mai respectabil. Ori insistarea că o promisiune electorală de neapărat e oricum imposibil de respectat, iar pentru o așa prostioară de mințit norodul nu se poate da cu piciorul reformei fiscale pe care doar el o propune sau a strategiei anticorupție de care numai un regim Bolsonaro s-ar putea ocupa.

În final a fost susținerea negativă. Bolsonaro ca răul cel mai mic, Bolsonaro ca un efect natural al corupției Partidului Muncitorilor, care trebuie acceptat sau ignorarea sa și concentrarea strict pe bubele contracandidatului, de parcă nu ar fi un joc cu sumă zero. Includ aici și dosarul de corupție în baza căruia Lula de Silva a fost arestat, făcându-i-se pîrtie lui Bolsonaro. Dosar întocmit de procurorul Sergio Moro care a fost nominalizat apoi de noul președinte ca Ministru al Justiției la doar cîteva zile după cîștigarea alegerilor. Delictul care i-a fost imputat lui Lula era ridicol din capul locului, iar pînă la urmă s-a demonstrat că i-au fost încălcate drepturile prin încarcerarea sa cu doar cîteva luni înainte de începerea campaniei electorale și apoi că probele au fost culese prin metode ilegale, iar că Moro a acționat cu rea-credință în tot procesul.

Să vedem deci ce au însemnat patru ani de Jair Bolsonaro și de ce e un motiv de bucurie că nu mai urmează încă patru.

Efectul Bolsonaro

Asemenea lui Trump, Jair Bolsonaro a reușit să ajungă recurent în cele mai jalnice poziții (să ne amintim cînd a avut un blocaj intestinal și a trebuit să i se scoată un kilogram de materie fecală prin nas), dar să permită implicit publicului să acționeze asupra repulsiei stîrnite fiind într-adevăr un individ găunos și mai ales prezentîndu-se astfel cu bravadă. În wrestling există termenul de kayfabe, acea ficțiune asumată a spectacolului, Bolsonaro, ca și Trump, acceptând rolul de heels, adică personaje negative pe care publicul adoră să le urască. E totuși o strategie riscantă și minoritară, iar convențiile narative cer ca villainul să fie înfrînt la un moment dat. Mai ales cînd trebuie constant să ridice ștacheta, ajungînd să spună că ar mînca un indian, sau că a avut vibe bun cu o copilă de 14-15 ani așa că s-a dus la ea acasă.

Nu cred că în ultimii patru ani s-a petrecut o generalizată revelație antifascistă, o amplă restructurare a sistemului de valori și a raportării față de politică. Cred că pur și simplu, pentru un însemnat segment din populația de stînga molcomă, de liberali sociali sau pentru genul de oameni care se mai auto-descriu cu mîndrie transgresivă drept sexo-marxiști în 2022, Bolsonaro este personajul pe care trebuie să-l urască și a cărui înfrîngere trebuie cerută. A devenit Lula răul cel mai mic, dar nu dintr-un interes serios pentru politică și consecințele sale, ci din cauza personei adoptate în cadrul politicii ca spectacol. Punctual e bine și așa, pentru că Bolsonaro merita înlăturat și dacă era un intelectual cu papion care vorbește cu înțelegere despre minoritățile sexuale și cu empatie despre săraci.

De exemplu, a importat în Brazilia războiul cultural din SUA, cu aceleași marote și patologii. Același lucru se întîmplă în întreaga lume, dar dacă în Franța, să zicem, se manifestă cam ca la noi mai mult în medii intelectuale drept diatribe impotente și cringe la adresa „le wokisme”, Bolsonaro a reușit de minune grefarea gîndirii maciste, hiper-individuale, creștin-evangelice, conspiratoriale, obsedată de arme de foc peste contextul Brazilian, ajutat nu în mică măsură de mesaje virale transmise prin WhatsApp și podcasturi. Asta înseamnă o radicalizare acută în masă a alegătorilor, o polarizare intensă a spectrului politic și tragerea sa spre zone din ce în ce mai de dreapta extremă.

Parțial în logica acestui război cultural a venit și răspunsul administrației Bolsonaro față de epidemia COVID-19, încurajînd scepticismul față de pericolul prezentat de virus, folosirea acelorași false tratamente precum ivermectina sau hidroxiclorochină precum omologii din SUA, ezitanța la vaccin și strategii de imunitate de turmă care au dus la sute de mii de morți și milioane de cazuri. Răspuns care nu s-a manifestat doar discursiv, ci inclusiv prin contramandarea de la nivelul administrației federale ale ordinelor primarilor și guvernatorilor de a impune lockdowns măcar la nivel local.

Ar fi însă o greșeală să ignorăm rolul politicilor structurale asupra dezastrului, concentrîndu-ne strict pe spectacolul conspirațiilor. Într-un video de acum 4-5 ani, pe care YT l-a dat jos așa că imaginați-vă că era fenomenal, am explicat cum concentrarea pe fenomenul antivaccinismului este felul autorităților de a se spăla pe mîini de consecințele politicilor de austeritate. Iar parte din mult așteptata reformă fiscală cu care a venit Bolsonaro, acel lucru care trebuia să se întîmple și pentru care merita să îi fie tolerată belicozitatea, a însemnat plafonarea arbitrară a cheltuielilor federale pe 20 de ani, tăieri la nivelul sistemului public de sănătate și pregătirea privatizării sale.

Nu este nici pe departe singurul loc unde discursul reacționar bolsonarist face pachet cu austeritatea, cele două atitudini potențîndu-se reciproc. De exemplu în cazul educației superioare, lupta cu „ideologia de gen” merge mînă în mînă cu tăieri bugetare ca o formă de disciplinare a cadrelor didactice și delimitarea subiectelor de cercetare acceptate.

O astfel de stare a lucrurilor nu poate decît să creeze tensiuni la nivelul populației, să inspire contestări, critici și proteste, iar forța statului este unul dintre cele mai la îndemînă mecanisme de a le adresa, fără a rezolva nimic pe fond. De aceea sub Bolsonaro panta descendentă a democrației în Brazilia s-a acutizat, administrația punînd anticipat la îndoială legitimitatea alegerilor, ajungînd acuzată de multiple încălcări ale drepturilor umane, precarizînd starea presei și a societății civile, iar Bolsonaro favorizînd forțele federale de ordine, în dauna celor locale de a căror loialitate nu poate fi sigur și pe care nu le are sub control direct. Dar protejarea prin forță a propriei puteri face pereche bună și cu individualismul de frontieră pe care îl promovează, mai ales prin justițiarism și încurajarea înarmării. Cînd Curtea Supremă a ordonat arestarea congresmanului Roberto Jefferson, aliat cu președintele, acesta a mitraliat și aruncat cu grenade în forțele de ordine, ucigînd doi polițiști. Familia Bolsonaro are de asemenea legături cu grupări paramilitare din Brazilia, grupări care protejează interesele afaceriștilor și ale politicienilor care îi sponsorizează, mergînd chiar pînă la asasinate.

Apoi Bolsonaro și-a dat seama că doar cu bățul nu se poate, iar de la finalul lui 2021 a scos morcovul deschizînd linii de ajutoare sociale, într-un fel care a supărat tare lumea finanțelor internaționale, dar care nu ar fi trebuit să surprindă pe nimeni. Să ne amintim cum Alberto Fujimori din Peru, de asemenea investit pentru a stabiliza deficitul de cont curent și inflația prin reducerea cheltuielilor, se trezea în anii de dinaintea alegerilor că prezidează asupra unei populații sărace căreia îi sărea în ajutor.

Aceste două din urmă practici contribuie la înțelegerea a încă unui motiv pentru care s-au întors unele arme împotriva lui Bolsonaro. Ele marchează momentele în care societatea civilă, respectiv instituțiile financiare, și-au dat seama că au dezlănțuit un monstru cu propria agendă și sete de putere, care se va folosi de mijloacele care i-au fost oferite pentru a-și îndepărta adversarii politici, cu disponibilitatea de a acționa în afara spațiului care i-a fost prescris.

Ca o cireașă pe tort și ca o sinteză a tuturor acestor tendințe vine una dintre cele mai puternice moșteniri ale administrației Bolsonaro și încă una ale cărei consecințe sînt globale: defrișarea pădurii amazoniene. În numele economiei și a pieței, animați de aversiune împotriva populațiilor indigene și a mișcărilor ecologiste, bolsonariștii s-au aliat cu marii proprietari de teren agricol și au intrat cu drujba în pădure, justificînd totul prin negarea încălzirii globale.

Așadar, bine că am scăpat de el. Dar ce poate veni după?

Cât de victorioasă e victoria?

Eu știu de Lula din 2013 dintr-o carte de dataviz de-a lui Alberto Cairo, The Functional Art, mai exact dintr-unul din graficele cu care deschide cartea. Dar majoritatea colegilor mei mileniali de generație probabil că au aflat participînd în sau, mai probabil, consumînd conținut din ecosistemul socialismului democratic american, cum ar fi prin răposatul Michael Brooks sau prin Bernie Sanders, de altfel unul dintre puținii politicieni din nordul global care au protestat împotriva condamnării abuzive. Așa că în acest spațiu Lula a rămas cu eticheta greșită de a fi un Sanders latino-american. Sau poate au aflat pe filiera anticorupției urmărind campania Lava Jato, perspectivă prin care ajungea să fie văzut ca un soi de Dragnea brazilian. Poate părea curios că eticheta asta din urmă nu a prins.

Sigur, centriștii au o memorie selectivă fantastică, reconstruind permament realitatea pentru a se afla nu doar mereu de partea bună a istoriei, dar ca cei mai potriviți agenți ai săi. De asemenea merită revenit la ce discutam mai devreme despre spectacolul politicii și Bolsonaro ca personaj negativ. Dar pe lîngă aceste răutăcisme e și realitatea obiectivă a faptului că Lula nu a candidat nici măcar ca un Sanders latino-american, ci ca un Biden. Un pic ironic considerînd că Biden, ca vice-președinte, a fost un cap de lance al campaniilor anticorupție din America Latină și Europa de Est, legitimînd efectele și practicile nefericite care au făcut ca tratamentul procuratorial să fie mai dăunător decît ce-și propuneau să vindece. Ok, cu asta chiar mi-am făcut porția de răutăți.

Revenind, la fel ca Biden în 2020, Lula a candidat ca o figură conciliatoare, care își propune să unească o țară divizată, să restaureze democrația luată cu asalt de președintele reacționar, pentru a putea începe un proces de vindecare. Care este însă starea la care Lula vrea, și mai ales, poate să întoarcă Brazilia?

În mod ideal ar fi starea din primele sale mandate, cînd țara a resimțit o creștere spectaculoasă, împreună cu diminuarea inegalităților și protejarea mediului înconjurător. Dar acea stare nu a fost obținută mulțumită geniului politic al lui Lula, nici prin afabilitatea sa personală cu care a armonizat interesele bancherilor, cu a agrobusinessului, a industriei și a muncitorilor, ci în primul și primul rînd prin consum ieftin pe spatele unui boom al mărfurilor datorat intrării Chinei pe piața internațională. Ca dovadă faptul că multe dintre trăsăturile marcante ale lui Bolsonaro reprezintă doar acutizarea unor trenduri începute sub succesoarea lui Lula, Dilma Rousseff, care s-a confruntat cu o economie globală mult mai temperată.

Să revenim la cele două bolsonarisme care au determinat răcirea față de Bolsonaro printre arbitrii respectabilității pe scena politică.

Evident că delegitimarea alegerilor libere, atacurile asupra presei și utilizarea partizană a sistemului de justiție sînt practici dezastruoase și periculoase, dar ce altceva a fost operațiunea Lava Jato, de la suspendarea Dilmei Rousseff pînă la arestarea ilegală a lui Lula? Bolsonaro reprezintă doar următorul pas logic al unor practici care erau aplaudate cît timp au fost folosite împotriva unor dușmani politici. A fost un sistem pe care administrațiile PT l-au construit cu bună-credință care s-a întors împotriva lor și a cărui limite sau fețe întunecate nu sînt nici acum recunoscute de comunitatea internațională.

Apoi, deschiderea iresponsabilă a robinetului de bani, așa cum o arată presa financiară, nu a însemnat finalul austerității și nici a prăduirii popoarelor de pe teritoriul Braziliei. Tot la fel ca Alberto Fujimori, Bolsonaro a creat mecanisme pentru cheltuieli discreționare, dictate central de la autoritatea prezidențială. Spre deosebire de fostul dictator din Peru, el nu a trebuit să-și dea lovitură de stat pentru a castra puterea parlamentară, ci a negociat cu așa-numitul grup parlamentar centrão implementarea programelor la limita legalității. Ce înseamnă asta? Că Bolsonaro a dat o gaură imensă în bugetul Braziliei, nu pentru a crea instituții sustenabile, ci pentru mite electorale date nu atît populației, cît diferiților săi apropiați și aliați, de la care s-a mai scurs ceva și către cei care aveau nevoie. Un scenariu perfect pentru el: fie își asigură victoria, după care va putea strînge brutal cureaua doi-trei ani, fie va pune o bombă cu ceas pe biroul următoarei administrații.

Lula nu este neapărat obligat să dezamorseze acea bombă astupînd gaura bugetară. Există însă condițiile pentru acționa altfel? Există disponibilitate pe piețele financiare pentru înghițirea unor datorii cu prețul unei redresări sănătoase? În Financial Times ni se povestește despre un bancher care l-a susținut pe Lula pentru a scăpa de Bolsonaro și care va intra în opoziția din ziua întîi a noului guvern. Iar economia mondială este în plină policriză. Nu s-a spart policula, ci sîntem ciuruiți din toate părțile de criza COVID-19 care dat peste cap producția în China și logistica mărfurilor globale; producția agriculă suferă de pe urma încălzirii globale; iar invazia Ucrainei și criza energiei sînt doar cele mai recente crize dintr-o meșă de astfel de năpaste care toate curg unele în altele generînd inflație, gîtuind creșterea economiilor, producînd inegalitate și sărăcie. Iar ca să pună lucrurilor capac banca centrală a SUA crește încontinuu ratele dobînzilor pentru a produce o recesiune controlată, sperînd să scadă astfel inflația, într-un gest care pare un ecou al politicilor lui Paul Volcker și a șocurilor eponime care au îngropat sudul global în anii 1980.

Am tot menționat că austeritatea în Brazilia a început sub Rousseff. Poate Lula ca un bun negociator iubit de populație ar fi putut să o tempereze, dar vorba dulce are niște limite, iar principala diferență dintre administrațiile sale și ale succesoarei sale a stat tocmai în condițiile economiei globale. Oamenii cheie și viziunea lor politică au rămas constanți, lumea e cea care se schimbă. De exemplu Fernando Haddad, profesor de științe politice cu studii de economie și doctor în materialismul istoric, ca Ministru al Educației sub Lula a creat numeroase programe pentru finanțarea învățământului la toate treptele, cu un puternic unghi social mai ales în cazul învățămîntului primar și țintind comunitățile defavorizate. Ca primar al São Paulo din 2012 a continuat cu proiecte și inițiative progresiste, forțat însă după un punct să le echilibreze prin scumpirea biletelor de călătorie prin mijloacele de transport în comun și alte măsuri de austeritate.

Desigur, nu totul este determinat de finanțe și macroeconomie. Să ne aplecăm așadar cu mai multă atenție asupra rezultatelor alegerilor.

Am văzut cu toții manevrele prin care partizanii lui Bolsonaro au încercat să împiedice sau să descurajeze votanții lui Lula. Cu toate acestea, în Brazilia votul este obligatoriu iar prezența la vot în al doilea tur a fost de 79.41%, chiar mai mult decît în 2018 cînd fost de doar 78.70%. Cred că este rezonabil să considerăm că deși tulburătoare, efectul acelor incidente intră în marja de eroare. Sigur, ținînd cont că diferența dintre cei doi candidați a fost de nici două procente, acea marjă de eroare se putea dovedi decisivă. Însă cum de s-a ajuns la un rezultat atît de strîns cînd Bolsonaro părea universal detestat?

Parțial e vorba de acele ajutoare date în ultimul an de Bolsonaro. Parțial a reușit angrenarea unui segment substanțial de populația în acea mentalitate de război cultural și detașarea lor de la rețelele formatorilor de opinie mainstream. De la aflarea rezultatului și pînă în momentul scrierii articolului partizanii lui Bolsonaro se organizează singuri prin rețele de socializare pentru a protesta, blocând drumuri. Parțial e vorba de un avantaj istoric al președintelui în curs de realegere: din 1994 pînă acum toți președinții Braziliei au cîștigat al doilea mandat consecutiv. Dar mai ales, Lula a fost cel mai puternic candidat dintre o sumă de candidați foarte slabi. Delegitimarea sa și mai ales a PTului este profundă.

Pentru că Lula, oricît de locomotivă ar fi, nu poate scoate țara din dezastru de unul singur. Însă uitîndu-ne la rezultatele PT lucrurile nu arată îmbucurător. De exemplu, la nivelul regiunii São Paulo s-a dat un soi de remiză pentru 2018 cu Haddad, înlocuitorul pe ultima sută de metri al lui Lula de atunci, înfruntîndu-l pe Tarcísio de Freitas, fostul ministru al infrastructurii numit de Bolsonaro. Haddad a pierdut cu aproape același scor de 44,8% din voturi, ceea ce cred că e grăitor pentru cît de mult din voturile primite de Lula au fost pozitive și cîte au fost voturi împotriva lui Bolsonaro pe persoană fizică, dar nu împotriva proiectului său politic sau a ideologiei pe care o reprezintă. Am văzut o situație similară și în alegerile din SUA, cu Biden cîștigînd state care au ales apoi „down the ballot” republicani.

Imaginea se păstrează dacă ne uităm și la congresul federal. Cele trei partide care formează alianța Brazilia Speranței din partea căreia a candidat Lula strîng 79 de deputați și 9 senatori, Partidul Muncitorilor al lui Lula de departe cel mai important, Comuniștii și Verzii venind cu doar cîte șase deputați fiecare. Iar întreaga coaliție de a cărei susținere s-a bucurat Lula, se conformează clișeelor despre stînga conform căreia 3 oameni își fac 4 partide: de la 8 partide vin doar 44 de deputați și 3 senatori. În total Lula ar putea conta pe 123 de deputați și 12 senatori dintr-un congres de 594 de membri. Și-ar mai putea pune la bătaie talentele de negociator pentru a obține de la cele 5 partide care l-au susținut în al doilea tur încă 22 de deputați și 3 senatori. Menționez și numărul de partide pentru a vă face o idee despre posibilele interese concurente.

Știm deci că stînga este fragmentată, ceea ce nu e o noutate. Știm și că Lula are o minoritate în congres, ceea ce iarăși este starea normală a lucrurilor. În legislativul brazilian, la momentul de față au membri 22 de partide, cele mai multe grupate sub așa-numitul centrão, nu neapărat pentru că ar fi partide liberal-centriste, ci pentru că nu prea au dat pînă acum președinți sau candidați convingători. Bolsonaro prin radicalizarea populației și clientelismul lipsit de rușine a schimbat regulile jocului.

De exemplu, cel mai important partid, din centrão și din congres, este Partidul Liberal cu 99 (cu 66 mai mult decît în 2018) deputați și 13 (+11) senatori. Este de asemenea partidul din partea căruia a candidat Bolsonaro, după ce a ieșit din PSL, practic refăcîndu-l în propriul său chip. Încă două partide din centrão l-au susținut pe Bolsonaro chiar din primul tur și ambele sînt emblematice pentru felul în care acesta a retrasat coordonatele politicii braziliene. Republicanos cu 41(+11) deputați și 3(+2) senatori e un partid care vrea teocrație și care s-a rebranduit în 2019 într-o emulație a Partidului Republican din State. Progressistas au 47(+10) de deputați și 7(+2) senatori, iar deși au pornit ca partid centrist pragmatic s-au mutat spre dreapta alături de Bolsonaro, cu rezultate electorale pozitive.

Singurii centriști din centrão sînt União Brasil un soi de Uniți Salvăm România de-ai lor, un nou partid apărut după fuzionarea Democraților cu Partidul Social Liberal, după ce acesta din urmă s-a fracturat la ieșirea lui Bolsonaro din el. Poate părea că au obținut un scor electoral respectabil de 59 de deputați și 12 senatori, dar de fapt au pierdut 22 de deputați față de cît aveau la un loc în 2018 cele două partide originale. De asemenea, refuzînd să se alăture vreunei coaliții electorale și considerîndu-i atît pe Lula, cît și pe Bolsonaro ca fiind două rele la fel de mari, au propus-o pe Soraya Thronicke drept candidat, obținînd în primul tur doar 0.51% din voturi.

Celelalte două mari partide din centrão sînt Partidul Social Democrat și Mișcarea Democratică Braziliană, două mari partide balama cu 42 de deputați, respectiv 10 senatori fiecare. Au avut ministere și secretari de stat în toate guvernele din ultimele două decenii, s-au înțeles cu toată lumea, s-au certat cu toată lumea, au făcut și desfăcut alianțe. Simone Tebet a candidat din partea MDB obținînd în primul tur un rezultat respectabil de 4.16%, testînd apele pentru o campanie și mai puternică în 2026, în anticiparea căreia îmi imaginez că va vrea să păstreze oarece distanță față de PT și Lula, deși l-a susținut molcom în al doilea tur.

Dacă pot să vă mai chinui un pic cu aritmetică. Deși se poate vedea o consolidare a extremei dreapta în trei partide radicalizate mulțumită lui Bolsonaro, stînga per total sîngerează. A avut și PTul o creștere modestă a numărului de deputați și senatori cu 11, respectiv 3, dar nu compensează deloc cei 18 deputați pierduți de Partidul Socialist Brazilian, cei 11 pierduți de Partidul Democratic Muncitoresc, cei 9 pierduți de Solidaritate, cei 4 pierduți de Partidul Comunist din Brazilia, cei 3 pierduți de Cetățenia sau cei 3 pierduți de Partidul Mobilizării Naționale. E greu de spus dacă stînga a pierdut sprijin popular direct proporțional cu numărul de congresmeni. Poate indica și asta, dar în mod sigur arată polarizarea intensă a populației braziliene nu doar la nivelul categoriile sociale, ci și geografic. Polarizare de pe urma căreia partidele centriste oportuniste, mai mari și răsfirate, beneficiază. Cert este că în afara unui nucleu dur, stînga din Brazilia pare mai slabă decît oricînd în congresul federal, iar populația per total nu prioritizează justiția socială, reducerea inegalităților sau protejarea Pădurii Amazoniene.

Aceasta fiind situația, Lula pare să aibă un spațiu de manevră extrem de limitat și foarte puține atuuri pe care să le joace. Poate că victoria sa să fie fix ceea ce noul Val Roz ar avea nevoie pentru a se organiza într-o mișcare coordonată la nivelul întregului continent și, de ce nu, întregului sud global, iar prin colaborarea cu Chile, Columbia, Peru, Bolivia, poate Argentina să apară noi oportunități. O să ne deranjeze sensibilitățile, dar o astfel de integrare, deși necesară, nu e suficientă. Evident că Venezuela va trebui inclusă în ecuație, precum și restul țărilor din BRICS. Sînt semne că Lula va reîncălzi relațiile cu India și China, răcite întrucîtva de discursul naționalist și șovin al lui Bolsonaro. Rămîne însă de văzut cum vor evolua relațiile dintre statele membre ca urmare a invaziei Ucrainei de către Rusia, precum și relația tensionată dintre China și India. Tot de urmărit este gradul de libertate pe care îl va avea Lula pe scena geopolitică, ținînd cont că administrația Joe Biden l-a descurajat pe Bolsonaro să fraudeze alegerile.

Dar să ne scoatem capul din acest joc de Crusader Kings III. Concluzia mai cinică și mai realistă este că Lula e singurul politician brazilian cu destulă credibilitate pentru a reda țării un echilibru macroeconomic strîngînd cureaua, iar dacă în acest proces de „vindecare” PT va absorbi toate șocurile politicilor nepopulare, cine să se supere? Revenim astfel la scenariul nu al administrațiilor PT în plină creștere din anii 2000, ci la cele paralizate din anii 2010, scenariu care în cea mai apocaliptică formulare va distruge Partidul Muncitorilor lăsînd un mare culoar în 2026 pentru revenirea lui Bolsonaro, sau a unui bolsonarist care are grijă ce spune la podcasturi, ce va trece ca un buldozer prin candidații centriști postați cu aroganță în fața lui.

Ce avem de învățat

De obicei stînga cîștigă electoral doar în niște condiții unde practic nici nu avea cum să piardă. Iar atunci cînd pierde sunt scoase două explicații șablon. Pentru prima, care faptic nici nu e adevărată de prea multe ori, sînt învinuite grupurile minoritare și ecologismul. Victoria lui Lula nu e un contra-argument perfect, dar demonstrează că pentru a cîștiga stînga trebuie să fie mai degrabă progresistă. Sau măcar că poate cîștiga și fără să fugă de teme progresiste. Ecologismul a fost un punct cheie din campania lui Lula, precum și protejarea populațiilor indigene, iar deși nu au fost cap de afiș, nu s-a ferit să se asocieze pozitiv cu comunitățile LGBTQ+, cu populația afro-braziliană sau să apere drepturile femeilor. Nu este un SJW, de multe ori își asumă atitudini sociale conservatoare, dar își recunoaște responsabilitatea ca șef de stat de a asigura protecția și bunăstarea tuturor cetățenilor țării. 

Mai merită studiată victoria lui Lula fix tocmai pentru că a fost atît de strînsă, ceea ce ne aduce la a doua explicație șablon: cînd proiectul de stînga eșuează se inventariază atacurile dreptei și ale capitaliștilor, de parcă aceștia ar fi trebuit să stea cu mîinile în sîn și să aștepte cuminți revoluția. Din păcate, aici nu cred că e altceva de spus decît „fii un lider carismatic care a prezidat peste cea mai bună perioadă economică din istoria țării și înfruntă un fascist de care foarte multă lume s-a săturat”. Brasil Wire sugerează că vestitele sale capacități de negociere și compromis principial l-au ajutat, dar explicația e incompletă, iar articolul sună mai mult ca o spălare de polițe cu jurnaliști liberali americani. De la distanță PT pare că are un bazin popular agitat foarte concentrat geografic și un număr însemnat de tehnocrați, dar cu o slăbiciune în ceea ce privește organizarea politică, iar Lula nu a avut timpul, dar poate nici viziunea sau disponibilitatea, de a rezolva asta construind capacitate în cadrul partidului său, ci apelînd punctual la structurile celorlalte partide.

În următorii patru ani sigur vom avea de învățat din felul în care PT gestionează crizele cu care se va confrunta. Cel mai probabil vom vedea cît de puțin contează intențiile politice, arhitectura intelectuală și experiența de guvernare în fața unei furtuni macroeconomice. Dar poate vor apărea și surprize.

Însă cel mai mult cred că avem de învățat din trecut, din felul în care a pierdut Lula și mai ales din bilanțul guvernării lui Bolsonaro. Trebuie să ne uităm la strategiile discursive folosite pentru a-l legitima pe Bolsonaro și să le consemnăm ca atare. Este o situație care s-a tot repetat și care, măcar pînă își intră în drepturi apocalipsa climatică dând cu totul peste cap societatea, se va repeta, dar care nu mai trebuie răbdată. Susținerea unor candidați reacționari prin oricare dintre acele justificări înseamnă rea voință, rea-credință sau ignoranță iresponsabilă.

Iar din cei patru ani sub Bolsonaro putem vedea ce înseamnă austeritatea, justițiarismul, anticomunismul necritic și consecințele războiului cultural conservator. Mai mult (îmi dau seama că sună cam sinistru formularea) e un foarte bun studiu de caz pentru politica reacționară.

Oricît de convenabil ar fi, și uneori necesar din punct de vedere euristic, ar fi o greșeală adoptarea unui materialism vulgar și considerarea discursului doar ca un pretext. Totuși, de mult prea multe ori nu luăm în serios ceea ce liderii politici zic cu gura lor, considerînd comunicarea doar ca un paravan pentru interese de altfel raționale și, mai important, a căror raționalitate o împărtășim. Ori fix această presupusă raționalitate generală este ceea ce permite apariția unor figuri ca Bolsonaro. 

S-a văzut foarte bine că vorbim de un fenomen complex, dinamic, care trebuie gîndit în totalitatea sa. Fără a fi primară, ideologia creează amenințări acolo unde nu sînt și oportunități din proiecte pirice. Astfel, discursul are rolul foarte important de a crea propria raționalitate în cadrul unui anumit grup. În cazul lui Bolsonaro, discursul împarte foarte multe premise cu cel liberal centrist, iar neiterograrea lor e deosebit de periculoasă.

În loc de încheiere: