Riget: Exodus (2022) este al treilea și ultimul sezon al telenovelei horror Riget / Regatul, realizată de Lars von Trier și colaboratorii săi pe la mijlocul anilor ‘90. Faptul că această mult așteptată concluzie a seriei s-a materializat în sfârșit, după atâția ani de hiatus și în ciuda circumstanțelor mai mult sau mai puțin neîmbucurătoare (legate de sănătatea șubrezită a regizorului), este, în sensul cel mai profund al termenului, un miracol. Primul impuls e acela de a o considera, poate chiar mai mult ca ultimul lung-metraj al său (The House that Jack Built, 2018), o cheie de boltă a întregii filmografii a regizorului danez. Deși poate fi interpretat așa, Riget: Exodus pare a fi mai mult de atât. Seria aceasta acționează simultan ca un cântec de lebădă, dar și ca un avertisment. Prin acest sezon final, von Trier pare că vrea să sublineze o dată pentru totdeauna faptul că all good things must come to an end (și acel deznodământ nu e neaparat cel pe care ni-l dorim).

Serialul lui von Trier, clar inspirat inițial din dubioșenia celebrului Twin Peaks (r. David Lynch, 1990-2017), nu face decât să-și reafirme legătura ombilicală cu antemergătorul său, revenind după 25 de ani cu un nou sezon concluziv. Și similaritățile nu se opresc aici. Cea mai profundă ar fi tematica explorată: aceea a pătrunderii răului în lume, și mai mult decât atât, aceea a inevitabilității sale. O altă caracteristică comună ar fi schimbarea notabilă de ton din ultimul sezon. În timp ce Lynch intră complet în ermetism, refuzându-le spectatorilor atât de necesara concluzie, von Trier decide să actualizeze apocalipsa spre care tindea povestea inițială. Cele două seriale acționează în contrapunct, dar ambele au un efect similar asupra audienței. Ambele lovesc în acea parte din noi care încă mai spera că se mai poate ieși la liman.

Riget urmărește o pletoră de personaje care gravitează în jurul celebrului Rigshospitalet (cel mai mare spital din Danemarca), un spațiu, care asemenea orașului Twin Peaks, acționează pe post de poartă. Prin crăpăturile zidurilor sale, din adâncurile pământului, răsar coșmaruri. Ambele “locuri rele” ajung să afecteze inevitabil viețile oamenilor care au nenorocul de a trăi sau lucra acolo. Faptul că atât Lynch, cât mai ales von Trier, fac din asta comedie pură nu este întâmplătoare: între râs genuin și rictus lugubru nu e mare diferență, unii ar spune că e aproape același lucru. Acest credo poate fi inferat din aproape toate episoadele din Riget. Urmărind pățaniile bigotului neurochirurg Helmer nu putem să nu întrezărim aproape în fiecare grimasă a sa ambele ipostaze. Seria lui von Trier folosește toți tropii posibili, de la intrigi matrimoniale, la melodramă ieftină, șantaj, sabotaj, uneltiri, secrete, spiritism, detectivi amatori, etc. Faptul remarcabil răsare din modul în care umorul este stratificat: un detaliu hilar dintr-un episod revine într-o altă formă mai încolo, pentru ca în final să se dovedească fatal. De aceea anumite ițe lăsate de izbeliște la finalul sezonului doi au exasperat spectatorii, iar faptul că unele dintre ele au fost duse la bun sfârșit în noua serie m-a bucurat enorm (cum ar fi mesajul pe care Mona tot încerca să-l transmită prin cuburile ei cu litere a fost în sfârșit relevat). Tot în acest sezon aflăm în sfârșit motivul (psihanalizabil) pentru care doctorul Helmer, originar din Suedia, îi disprețuiește atât de mult pe danezi.

Subtitlul Exodus nu este singura referință biblică (de așteptat având în vedere că seria se leagă atât de mult de idei ezoterice precum interstițialitatea, viața de după moarte, acțiunea îngerilor și demonilor, întâlnirea doppelgänger-ilor sau posibilitatea pătrunderii în așa numitul “spațiu Swedenborg”), dar este una importantă. Seria e construită împrejurul ideii de eliberare: a spiritelor captive, a instanțelor malefice, a personajelor prinse în încrengături sociale din ce în ce mai complexe, dar și, într-un fel meta, a regizorului (de această poveste începută, dar nefinalizată).

Ca în cazul oricărei opere deschise, am putut specula în voie despre ceea ce ar fi putut să fie. Exodus confirmă ipoteza că intenția inițială ar fi fost aceea ca doamna Drusse (medium, detectiv amator și totodată cel mai blajin și bine intenționat personaj al seriei originale) să fie catalizatorul apocalipsei, să elibereze demonii și răul în lume, numai fiindcă se lasă mânată de curiozitatea și nevoia de a afla adevărul și a ajuta pe toată lumea. În acest ultim sezon, rolul ei e preluat de alt inocent, Karen – pe care am cunoscut-o în filmul Idioții (1998) –, o femeie somnambulă care, nemulțumită de toată întrebările rămase fără răspuns după primele două sezoane, decide să se interneze ea însăși la Rigshospitalet și să continue munca doamnei Drusse.

Faptul că von Trier revine la această poveste după atâția ani se resimte în schimbarea de ton a acestui ultim sezon. Dacă în primele două ironia și macabrul, comedia și dramaticul, erau dozate extrem de echilibrat, în acest al treilea sezon lucrurile degenerează. Avem de-a face cu o viziune mult mai pesimistă decât cea a tânărului Lars, avem de-a face (aproape) cu un dialog între cei doi, avem de-a face (într-un fel) cu o răzbunare simbolică. Tânărul Lars apărea la finalul fiecărui episod din anii 90 și ni se adresa direct, zâmbăreț, la costum, mereu gata să ne provoace. Bătrânul Lars nu se mai lasă așa de ușor întrevăzut. În finalul episoadelor noi ne vorbește ascuns ca vrăjitorul din Oz pe după o draperie groasă, atrăgându-ne atenția către artificiul de care tânărul Lars se folosea mereu.

În acest al treilea sezon von Trier pare mai puțin preocupat de poveste în sine (totul trage înspre disoluție), și mai mult de receptarea operei sale. Dacă în The House that Jack Built (folosindu-se de personajul principal ca marionetă), regizorul vorbea despre propriile credo-uri artistice și cum anume ar vrea ca filmele lui să fie apreciate (vezi aici), acum, în Riget: Exodus, pare că miza lui este aceea de a ne atenționa în mod cinic că anumite deznodăminte sunt inevitabile. Faptul că în prima serie mor efectiv numai două-trei personaje, iar în aceasta nouă von Trier decide să nu cruțe pe nimeni, poate fi văzut ca un gest radical. Cred că dorința sa principală a fost de a nu lăsa any loose ends, aceea de a-și încheia opera în termenii săi, pe puterile sale. Exodus se remarcă meta încă din primele minute când „idiotului de von Trier” i se reproșează în mod direct felul în care a lăsat povestea în aer. Din acest motiv Exodus pare (în parte) și un fel de răzbunare.

Dacă în seria inițială miza era deopotrivă aceea de a amuza și de a terifia, în Exodus totul degenerează în coșmaresc. Fiecare personaj pare condamnat să-și trăiască cele mai negre închipuiri materializate, este forțat să le confrunte și să fie consumat de ele, iar noi asistăm mai neputincioși ca oricând la carnagiu. Deși își păstrează calitățile și construcția impecabilă, nu putem să nu observăm că de la un punct încolo umorul începe încet să dispară. Suntem martori la distrugerea lumii, o distrugere diferită de aceea din Melancholia (2011), fiindcă acolo tragedia se petrece strict la o scală planetară, pe când în Exodus implicația este că nimicirea este universală. Sentimentul este acela că asistăm la disoluția unui întreg univers artistic. Și după ce întunericul cuprinde lumea întreagă, tot ce rămâne (poate) e zâmbetul mulțumit al lui von Trier, sau e un rictus de durere?