La începutul lunii martie, Pro TV anunța că a cumpărat drepturile de autor pentru serialul ucrainian în care joacă peședintele Zelenski. Sluga poporului se numește serialul, e și pe Netflix acum și ni se promite că ar spune foarte multe despre societatea ucrainiană și, bineînțeles, despre conflictul cu Rusia dar într-un mod comic. Dacă va ajunge la nivelul popularității serialului Dallas și va intra în conștiința pop a claselor populare din România nu știu, dar pot să vă livrez câteva idei trepanate care mi-au trecut prin tărtăcuță după vizionare. Atenție SPOILERE!

Conexiunea Las Fierbinți-simplificări absurde dar necesare

Seria începe cu Zelenski profesoraș de istorie la liceu și, din cauză că îi pune directoarea pe copiii de la clasa lui să lipească niște postere electorale prin curtea școlii sau ceva de genul, ține o tiradă demnă de Aspirina din Las Fierbinți despre cum e bolnavă țărișoara de corupție. Fără ca el să știe, e filmat de elevii lui, care îl pun pe net și devine viral, după care tot elevii de la clasă îi fac un gofundme sau ceva ca să strângă banii necesari să se înregistreze candidat la președinție, și e ales președinte.

Nu e foarte realist nu doar din cauză că nu se întâmplă chiar așa în realitate, dar și din motive diverse, precum: 50% din primul sezon Yuri Ivanovici, prim ministrul Ucrainei se comportă ca asistentul lui personal, îi prezintă stafful de la administrația prezidențială, îi face recomandări de ce ceasuri și costume să poarte etc.

După aia, Yuri Ivanovici devine unul din principalii antagoniști pentru că, iată, este sluga oligarhilor și șeful la corupție (seria 1 se termină cu Ivanovici arestat într-un talk show pentru că era mânjit pe mâini și pe botic de cerneală fluorescentă de la niște bani pe care o puseseră ăștia pe niște șpăguțe.

Evident că e absurdă ideea că într-o țară de 40 de milioane de locuitori, care sigur are probleme de corupție generalizate, există o singură rețea infracțională și că invariabil banii din toate șpăgile ajung literalmente în mâna prim ministrului, dar na, e o versiune simplificată a universului. Problema mai mare e că e o reprezentare 100% realistă a cum funcționează realitatea în creierul userist justițiar, care crede că dacă ai putea să decapitezi balaurul rețeaua se va destructura de la sine.

Că tot veni vorba de simplificări absurde ale universului, din când în când serialul trece de la diversele pățanii ale lui Holoborodko, personajul lui Zelenski, la niște mici interstiții cu oligarhii, care aparent trăiesc toți în aceeași casă și își petrec timpul stând toți la o masă la care ori mănâncă, ori joacă Monopoly, ori se uită la televizor.

La începutul serialului e destul de neclar ce face președintele Ucrainei, pentru că nou alesul nostru președinte face tot soiul de chestii absurde – gen în prima zi de mandat se duce la școală și încearcă să-și predea ora de istorie, după care se duce la bancă să-și plătească creditul de microunde ș.a.m.d.

Din când în când acțiunea se oprește stil salvați de clopoțel, ca Holoborodko să poată discuta cu câte un personaj istoric (de, profu’ de istorie tot prof de istorie rămâne) despre situația în care se găsește. Numărăm ca figuri istorice cu care vorbește pe Lincoln, Che Guevara, Petru cel Mare, Ivan cel Groaznic ș.a.m.d.

Alte lucruri foarte inteligente și prezidențiale care se întâmplă în primele episoade: Holoborodko își concediază tot serviciul de securitate și după aia insistă să se deplaseze peste tot cu autobuzul și taxiul.

Ajungem la corupție

După care se luptă cu corupția și nepotismul numind într-o serie de poziții cheie din guvern (șeful ANAFului ucrainean, ministrul de externe, ministrul apărării naționale, șefa băncii naționale, șefa serviciilor secrete ș.a.m.d.) oameni curați și de încredere, respectiv colegii lui de clasă din generală plus fosta nevastă plus fosta dirigă din generală.

E un arc foarte interesant când el și ministrul de externe, care e un tovarăș de-ai lui din generală și e mare gagicar, actor de meserie, le scot la cină pe șefele de la FMI și EBRD, și pentru că sunt urâte se îmbată foarte tare și se obligă să plătească niște tranșe de împrumut pe care nu își permit să le plătească (plus că te țin în suspans vreo 3 episoade dacă s-au futut cu alea sau nu).

Râsuri, caterincă

Serialul strălucește când are umor de personaj, ca atunci când găsesc singurul judecător necorupt din țară, care și-a donat toată averea, s-a retras din magistratură și s-a dus la mănăstire. Apoi e reinstituit în funcție ca să judece un caz de corupție și se cântă în stil bizantin religios sentința, cum intonează preotul la slujbă.

Nerâsuri, necaterincă

E mult mai puțin amuzant când încearcă să recreeze chestii de comedie mai standard din universul relațiilor amoroase, unde cel puțin 50% din glume sunt nivelul vacanța mare (o angajată a oligarhilor care încearcă să-l agațe pe Holoborodko îl încolțește în lift, se preface că e claustrofobă și îi pune ambele mâini pe țâțele ei ca să „vadă ce tare îi bate inima”) sau tot ce privește înmugurirea dragostei dintre pafaristul ministru de externe (care constant face comentarii rasiste/sexiste/homofobe despre diverșii delegați internaționali cu care trebuie să intre în contact) și asistenta lui super proper care trece printr-un arc de dezvoltare personală scos din Betty cea Urâtă.

Interludiile astea sunt amestecate, unele sunt doar amuzante (cum e cea cu Petru cel Mare care-l sfătuiește să se însoare cu șefa FMI ca să scape de împrumut), altele sunt doar pretexte ca scenariștii să ne transmită gândurile lor complexe despre cum funcționează lumea (precum cea cu Ivan cel Groaznic din ultimul episod al primului sezon, care de la o discuție destul de meh despre anticorupție devine un soi de parabolă pentru relațiile ruso-ucrainene). Majoritatea însă se găsesc undeva la mijloc, mai scapă și un banc, și un loc comun despre corupție etc.

Alt dispozitiv narativ prin care scenariștii îți toarnă direct în cap propriile gânduri despre cum ar putea fi îmbunătățită societatea prin neoliberalism sunt și delegațiile diplomatice cu care intră în contact ministrul de externe. Toți acești delegați aparent se întâlnesc cu el ca să îi țină lecții de istorie și cultură (notabil aici cum au venit chinezii cu o tabletă cu care i-au arătat un video în care au omorât ei 20000 de corupți prin execuție).

Un film pe care nu-l vom uita niciodată?

În principiu ce pot spune după 24 de episoade e că serialul ar fi putut fi foarte ușor făcut la Buftea și scris de echipa de scenariști de la Las Fierbinți. Nu e nici foarte prost, nici foarte bun, are momente când e amuzant intenționat și glumele sunt de efect, are momente când e amuzant involuntar.

Una peste alta, probabil o să mă uit și la seria a doua să văd unde se duce. Sper că o să fie mai mult din părțile politice și mai puțin din intrigile interpersonale și scenele de dragoste reală sau instrumentalizată de oligarhi, că alea nu le ies.