Omuleți verzi, apocalipsa nucleară și delfini care vorbesc. Această carte este o incursiune adâncă în lumea bizară și insolită a posadiștilor. Numită astfel după troțchistul argentinian J. Posadas, posadismul e un episod colorat strident al mișcărilor socialiste revoluționare de la jumătatea secolului XX-lea. Deși ajunsă la un moment dat la o amploare semnificativă pe plan mondial, mișcarea lui Posadas s-a dovedit în cele din urmă un eșec. Pe măsură ce se dezintegra, posadismul a început să semene din ce în ce mai mult cu o sectă bizară, complet ruptă de realitățile clasei muncitorești în numele căreia lupta. Creșterea interesului pentru posadism în zilele noastre în diverse bule internautice, în special pentru obsesiile insolite ale mișcării, este strâns legată atât de o atitudine cinică sau postironică cu privire la trecut, cât și de o nostalgie după epoci în care oamenii credeau cu sinceritate că o lume mai bună este posibilă.Bazată pe o documentare de arhivă temeinică și pe numeroase interviuri cu foști și actuali membri ai mișcării posadiste, Vreau să cred spune fascinanta poveste a celui mai nonconformist curent socialist și de ce el continuă să alimenteze imaginația mișcărilor politice chiar și în ziua de azi.

DESPRE AUTOR

A.M. Gittlitz e un jurnalist și critic social care locuiește în Brooklyn, New York. Scrie despre contracultură, curente politice radicale și paranormal. Articolele și eseurile lui au fost publicate în The New York Times, Baffler, Vice, The New Inquiry, HTML Giant, Truthout, Protean, și the Outline. Gittlitz este una dintre gazdele podcastului Antifada.Traducere din limba engleză de Mugur ButuzaDESPRE NOI„Vreau să cred” e o producție a editurii Dezarticulat realizată cu acceptul și sprijinul editurii Pluto Press. Toate drepturile pentru această traducere aparțin editurii Dezarticulat. Cartea face parte din Colecția BIR TAWIL dedicață non-ficțiunii politice.

Ascultă un interviu cu autorul despre carte aici.

Introducere

În miezul barbariei s-a deschis o nouă oportunitate politică. Din 2016 încoace, zeci de mii de oameni s-au implicat în marșuri, boicoturi și acțiuni de ocupare împotriva unor agenții precum US Border Patrol (Poliția de frontieră a SUA) sau ICE (Serviciul de imigrație și control vamal al SUA), și mai ales împotriva lagărelor de concentrare în care s-au transformat centrele de detenție pe care le gestionează acestea. Mulți dintre cei deținuți în aceste centre sunt oameni din America Centrală, siliți să-și ia lumea în cap departe de violența și sărăcia cauzate de dictatori sprijiniți de Statele Unite și de catastrofa climaterică – ecocidul capitalist care, din septembrie 2019, a mobilizat și el milioane de oameni din lumea întreagă în așa-numitele „greve pentru climă”. În toamna și iarna aceluiași an, insurecții anti-autoritare au incendiat străzile din Hong Kong, Haiti, Puerto Rico, Egipt, Liban, Irak, Iran, Ecuador și Chile, într-un acces contagios generat de o furie adesea vag definită.

În aceeași lună, mii de indivizi s-au adunat la periferia bazei militare secrete a Forțelor Aeriene ale SUA din Groom Lake, în deșertul Nevada, cu o misiune mult mai precisă. Ei se mobilizaseră în urma unui eveniment promovat pe Facebook numit „Storm Area 51 They Can’t Stop Us All” (Asaltați Zona 51 Nu ne pot opri pe toți”) – cu scopul declarat de a constitui o masă critică aptă să copleșească armata și să salveze piloții extratereștri despre care se crede că sunt reținuți acolo încă de la prăbușirea farfuriei zburătoare la Roswell în 1949. Oricât de ironice ar fi fost intențiile mișcării, milioane de oameni au aderat la principala revendicare a acesteia: „Arătați-ne extratereștrii!”.

Această carte, ce abordează teme considerate de mulți fie marginale, fie sectare, bizare ori tâmpe (OZN-uri și troțkism), este scrisă cu convingerea că în aceste dorințe confuze de insurgență există și ceva valoros. Ele reprezintă o licărire de speranță în miezul crizei climatice, al dislocărilor masive de refugiați, al reîntoarcerii miturilor etno-naționaliste și a autoritariștilor fasciști precum și al absurdei proliferări nucleare. În timp ce asistăm la descompunerea centrului politic, o nouă generație chestionează mantra neoliberală potrivit căreia „Nu există alternativă” și ideea că istoria a sucombat în fundătura democrației burgheze. Cu speranța că este imposibil ca procesul dialectic să fi ajuns la concluzia sa, azi, tot mai mulți tineri scormonesc în lada de gunoi a istoriei în căutarea unor figuri abandonate înainte de vreme sau măcar a unei porții strajnice de râs care să-i deconecteze de la abjectul ciclu zilnic de știri.

Acest plonjon disperat în tomberonul istoriei a dus la descoperirea lucrărilor lui J. Posadas – revoluționarul proletar argentinian, lider al troțkiștilor latinoamericani în anii 1950-1960, al cărui program prevedea confruntarea cu capitalismul și imperialismul în timpul și după războiul nuclear. Cum „reglarea finală a conturilor” nu s-a mai produs, mișcarea pe care a inițiat-o s-a scufundat în irelevanță, devenind, încă înainte de moartea lui Posadas în 1981, mai degrabă un cult. Timp de decenii, Posadas a rămas doar în memoria câtorva dintre rivalii săi troțkiști pentru catastrofismul său extrem și a altor aspecte bizare ale doctrinei sale, cel mai notabil fiind apelul său la solidaritate cu extratereștrii și cu delfinii. În anii 2000, când tinerii s-au întors din nou în stradă pentru a protesta împotriva globalizării și a războaielor imperialiste, zvonurile despre posadism s-au răspândit printre visătorii fără speranță de stânga din cele mai obscure unghere ale internetului, făcându-și loc în mainstreamul memetic al degringoladei politice din 2016. Azi, Posadas este reabilitat, iar numele său a devenit unul dintre cele mai cunoscute din canonul troțkist, rivalizând uneori cu însuși inventatorul gropii de gunoi a istoriei: Lev Troțki. Pentru actuala generație de revoluționari semi-ironici, Posadas este înaintașul popular al socialismului cosmic, sfântul-patron al speranței maniacale împotriva disperării raționale, al cărui soi de comunism apocaliptic și xenofilie radicală reprezintă o sinteză a barbariei și socialismului, a tragediei și farsei.

Deși aspectele leniniste mai ortodoxe ale programului său sunt de obicei ignorate, poate că improbabila sa reîncarnare anticipează o iminentă reîntâlnire a maselor cu ideile care, asemenea primului contact cu extratereștrii, au fost multă vreme considerate la fel de ridicole, imposibile sau demente: acțiunea de masă, revoluția și comunismul.

La urma urmei, invazia extratereștrilor este mai puțin o premisă științifico-fantastică, cât un fapt istoric. În secolul al XVI-lea, printre indigenii din actuala Argentină circulau povești despre straniile nave care apăruseră la orizont. Nicio mașinărie cunoscută nu avea forma, dimensiunile sau viteza lor de deplasare dinspre patria lor necunoscută și în vederea unor scopuri necunoscute. Umbla vorba că una dintre nave ajunsese în ținuturile din interior chiar cu zeci de ani înainte. Localnicii li s-au opus, suferind grele pierderi omenești în fața armamentului lor futurist, înainte să bată rapid în retragere. Dintr-odată, ceea ce părea să fie nava-mamă se legăna pe Rio de la Plata, iar o escadră de mici nave s-au apropiat de mal, gata de debarcare. În ciuda zvonurilor despre ostilitatea sa, populația Querandí le-a întâmpinat cu ofrande de carne și pește. Atunci, văzând că sunt în siguranță, au sosit și mai mulți nepământeni. În următoarele două săptămâni, indigenii au continuat să le ducă daruri, în timp ce vizitatorii și-au construit o tabără, al cărei nume făcea aluzie la climatul blând al acestei lumi noi: Buenos Aires.

Indiferent cât de recunoscători vor fi fost nou-veniții, n-au răsplătit în nici un fel generozitatea localnicilor. După două săptămâni, soliile de întâmpinare și-au încetat vizitele, iar comandantul nepământenilor, un Prinț sifilitic, incapabil să se ridice din pat, a trimis mesageri în tabăra indigenilor, cerându-le să continue să-i aprovizioneze tabăra. Aceasta era o insultă ce nu putea fi justificată prin necunoașterea culturii locale, o declarație de luare în posesie, deci de război, al cărei mesaj implicit era că străinilor trebuia să li se aducă ofrande asemenea unor zeități. Mesagerii s-au întors la Buenos Aires bătuți măr.

Știind că aveau să urmeze represalii, populația Querandí a convocat toate triburile din zonă pentru a copleși cătunul străinilor și a-i alunga pe invadatori. La scurt timp după aceea, au aflat că legendele despre superioritatea armamentului acestora erau adevărate. După ce și-au decimat gazdele, vizitatorii s-au întors în ciudata lor navă, plutind mai departe, în amontele fluviului, și repetând același proces iar și iar, în timp ce fortăreața lor de paiantă a rămas să se dezintegreze în ploaie.1

Conchistadorii s-au lămurit rapid că vastele ținuturi pe care le-au botezat Argentina, după numele latinesc al argintului, pe care, de altfel, n-au reușit să-l găsească în zonă, prezentau prea puțin interes pentru ei. Abia după secole de jefuire a comorilor Imperiului Inca, situat mai la vest, au revenit spaniolii în pampasurile argentiniene – acele vaste prerii suficient de fertile încât să poată hrăni întreaga Europă. Au întemeiat o colonie neofeudală condusă de războinici caudillo tirani și de cavaleri gaucho, supraveghetorii plantațiilor – haciendas – pe care munceau peoni băștinași și sclavi africani. De-a lungul secolului al XIX-lea, burghezia mercantilă, stabilită în porturile Buenos Airesului, a răsturnat aristocrația spaniolă și s-a luptat cu șefii caudillo pentru instituirea unui guvernământ unitar. Sloganul lor era „libertate, egalitate, fraternitate”, iar simbolul lor – o pălărie pleoștită roșie, ambele apropriate de la revoluționarii francezi, ca mărturii ale raționalității și Iluminismului care le justificau stăpânirea. Pentru a-și demonstra și mai mult liberalismul, au abolit sclavia, iar pe bărbații astfel eliberați i-au recrutat în armată pentru a-i supune pe caudillos și pentru a eradica ultimele triburi de băștinași din pampas.

În a doua jumătate a secolului, Argentina era deja gata să se pună pe treabă, dar îi lipseau brațele de muncă. Printre dezmoșteniții Europei s-a dus vestea oportunității de a-și dubla salariile anuale participând, în timpul verii din emisfera sudică, la strângerea unei a doua recolte și s-au îndreptat într-acolo cu milioanele – numai Statele Unite au cunoscut un val de imigranți mai mare decât Argentina. Inițial, condițiile mizere și lipsa locuințelor au făcut ca sejurul lor să fie sezonier, dar pe măsură ce Buenos Aires se extindea, iar tulburările politice și economice din Europa se agravau, mulți au rămas pe loc și au prins rădăcini.2 Acești europeni n-au adus cu ei numai forța de muncă, ci și propria lor interpretare a revendicărilor „iluministe” pe care era întemeiată această țară. Principala libertate care li se oferea aici era aceea de a munci pentru clasa capitalistă emergentă sau de a muri de foame. În mod cert, muncitorii aceștia nu erau egali cu patronii lor, care trăiau în lux, deși, prin comparație, nu munceau, iar relația dintre aceste clase nu era una de fraternitate, putând fi descrisă mai adecvat ca o luptă continuă și violentă.

Vrei să citești toată cartea?

Comand-o acum la pachet cu un tricou cu un extraterestru zâmbăreț sau simplă de pe site-ul trepanatsii.ro/magazin