În ultima vreme ne întâlnim cu persoane care erau fie prea tinere în anii 2010, fie prea puțin interesate de bârfa politică național-bucureșteană pentru a avea altceva decât o vagă idee despre ce a însemnat DEMOS, iar înțelegerea din afară a fenomenului le e îngreunată deoarece puținele informații care circulă în spațiul public, foarte multe sunt bârfe, pseudo-analize resentimentare, reportaje tendențioase sau, în cel mai bun caz, comentarii parțiale, utile unor persoane care au fost martore la evenimentele descrise, dar insuficiente altfel. Așadar, acest cearceaf de articol este necesar pentru a marca prima, poate singura, viață a DEMOS. Este lung pentru că trebuie să stabilim momentul istoric în care a luat naștere mișcarea „civico-politică”, care era echilibrul de forțe din societatea românească de la acel moment și apoi să inventariem cumulul de factori interdependenți care au dus la eșecul partidului. Dacă nu facem asta nu putem nici măcar învăța din acest experiment, rezultând în cinci ani aproape irosiți pentru o bună parte din stânga românească.

Survolând bulicia boomărească pe social-media se poate găsi adeseori un schimb de replici unde cineva invocă Partidul Democrației și Solidarității – DEMOS imputându-i gheara cu care PSD încinge sufocant țărișoara noastră pentru că nu a oferit votantului PSD alternativă autentică de stânga, așa că săracul nu are unde altundeva să se ducă. Ocazie cu care cei care se gândesc la DEMOS și cu alte motive decât pentru a da vina pe stânga politică pentru toate problemele lumii ajung să se întrebe, totuși, unde e DEMOS?

Trăim într-o societate (civilă)

Ca să înțelegem ce este, a fost și va fi DEMOS, trebuie să ne întoarcem mai bine de un deceniu în trecut. Profitând de criza financiară și la presiunea instituțiilor internaționale care au cerut ajustări structurale, cabinetul Boc a dat o lovitură decisivă sindicatelor și așa erodate de corupție internă și lipsa de viziune a liderilor. Muncitorii organizați, astfel dislocați ca principală opoziție de masă față de conducerea țării, au eliberat spațiul pentru așa-numita societate civilă: o constelație de grupări informale, formale, galerii de fotbal, ONGuri care chiar făceau un soi de treabă, ONGuri care erau proiecte de vanitate pentru vreun individ sau altul, ONGuri care erau fronturi pentru câte un serviciu de informații național sau străin, cluburi de dezbateri, artiști, stegarul dac, activiști de profesie și studenți militanți, toți liberi să se joace frumos într-o reclădire tip Disneyland a Mai 68 așa cum apare el în cărți și în narațiunile comune. Momentele de glorie ale acestei societăți civile au fost protestele antisistemice pentru Roșia Montană, împotriva exploatării gazelor de șist și împotriva privatizării SMURD, punctate de alte evenimente cu ecou mai degrabă local, cum ar fi circuitul Occupy University. Societatea asta civilă se anunța în principiu ca fiind apolitică, de multe ori anumiți indivizi fiind acuzați că ar vrea confiscarea protestelor sau politizarea lor. Niște chestii care, cred eu, cu mintea cea de pe urmă par absurde și de care zoomerii care or ajunge să citească articolul ăsta sper să râdă și cu kwru’ știind de pe TikTok că totul este inerent politic. Dovadă că destule figuri din această societate civilă încep, hop, hop, după 2014 să facă pasul în politica oficială.

Din această societate civilă a luat naștere USR, absorbind o bună parte din ce se putea absorbi din grupurile organizate și figurile care au acumulat capital de imagine, cu un mic detur unde a recuperat forțe din M10, partidul înființat de Monica Macovei și Adrian Papahagi, apoi niște miniștri tehnocrați din cabinetul Cioloș ale căror profile publice erau construite și ele prin asociere cu societatea civilă, de exemplu Cristian Ghinea care nu doar că și-a făcut un nume scriind în revista Dilema Veche, dar a și crescut la umbra maicii societății civile românești, Alina Mungiu-Pippidi. Să înșir așa niște nume care sper să ilustreze un pic momentul, că USR 2022 nu arată ca USR 2015-2016, chiar dacă fundamentul e același, în ciuda a ceea ce-și zic membrii dezamăgiți; serviciile de care se plâng acum că ar fi infiltrat partidul erau bine-mersi infiltrate și în stradă. Deja e din ce în ce mai slabă asocierea lui Nicușor Dan cu USR, dar el l-a înființat, apoi îi avem pe Adrian Dohotaru, Mihai Goțiu, Vlad Alexandrescu, sus-numitul Cristian Ghinea, Florina Presadă care apărea împreună cu Claudiu Năsui pe o cartolină explicând ce mare-i spectrul ideologic din USR, din moment ce ea ar vrea ca, poate, oamenii să trăiască un pic mai bine, în timp ce Claudiu mai că voia să se poată vinde copii pe piața liberă. Care dintre aceste nume au fost alienate și care s-au săltat în ierarhia partidului, dându-i mai departe programul politic, spune multe despre construcția fundamentală a USRului, dar spune multe și despre puterea reală a societății civile autentice, de la firul ierbii. Ne mai arată și că în ciuda pretențiilor de cort întins peste toată floarea activistă, nu toată societatea civilă a încăput în USR.

Ori, dacă până la urmă nu s-a găsit loc pentru o Florina Presadă, care a înghițit în sec ca în mandatul ei de parlamentar să pună pe loc secund cam toate proiectele sociale încercând să demonstreze că poate să antipesedească alături de cei mai tari doctori ai ciumei, există destul elemente din societatea civilă care au intuit de la bun început că USR nu îi va reprezenta ȘI/SAU că vor trebui să care multe serviete până să ajungă la vreo funcție, ceea ce ar fi mult sub demnitatea lor. O bună parte dintre aceste elemente au ajuns după încă un ciclu electoral în AUR prin George Simion și fosta activistă #rezist (devenită repede și fostă AUR, ce-i drept) Diana Șoșoacă, care continuă tacticile de organizare la firul ierbii, dialogul direct și nemediat cu publicul, precum și contactul cu organizațiile civice, alături de care au organizat acel protest de pe 21 decembrie, într-o emulație involuntară a invaziei Capitoliului de pe 6 ianuarie, și alături de care vor să emuleze intenționat protestul camionagiilor din Canada.

Acești gemeni siamezi, AUR și USR, sunt de fapt tripleți, al treilea frate fiind însă mult atrofiat.

De ce a fost DEMOS

În ciuda faptului că în principiu activitatea societății civile din prima jumătate a deceniului s-a concentrat pe cauze de stânga cum ar fi ecologismul, dezvoltarea sustenabilă și antiausteritatea, cei care făceau saltul în arena politică aglomerau zona de dreapta. Mai mult, dacă mijești din ochi și te lobotomizezi un pic, poți vedea ceva de stânga în naționalismul populist al lui Daddy sau în duo-ul Grindeanu-Ciolacu care scot impozitul progresiv ca amenințare nucleară în negocieri politice, dar la vremea aceea Victor Ponta ca persona politică vira în erdoganisme dubioase și lupta intens pentru exploatarea de la Roșia Montana, rădea TVAul cu eforturi minimale de a se asigura că se duce în preț scăderea sa și îl căuta în dezbateri pe Iohannis la religie și familie într-o răsturnare dizgrațioasă a infamei dezbateri dintre Iliescu și Constantinescu (să-mi explice cineva de ce e convins tineretul social democrat că Ponta ar fi vreo personalitate de stânga).

Relieful ăsta ciudat al politicii românești a fost exprimat de Costi Rogozanu când, într-o întâlnire a societății civile în jurul alegerilor europarlamentare din 2014, a zis că dacă se discută doar de statul de drept și justiție, fără a se vorbi despre educație sau sănătate sau alte lucruri relevante calității vieții, atunci „se pișă pe el de vot”, expresie popularizată apoi de Alina Dumitriu, spre eterna ei infamie. Deci cu neliniștea asta acumulată, cu unele inimi îngreunate că l-au votat pe Iohannis, deși se credeau în sufletul lor stângiști pentru că le place statul social din Europa de Vest, se tot cerea apariția și a unui partid de stânga, PSD-ul fiind nereformabil, iar PSR-ul (sau cum se chema la vremea aceea) lipsea constant din discuții și mai bine că o făcea.

Acel partid a început să apară prin 2015, când ce a mai rămas nerecuperat din Uniți Salvăm și România Curată, adică Claudiu Crăciun, respectiv Andreea Petruţ (alintată ca Petruța), anunță lansarea platformei „civico-police” DEMOS alături de Camil Pârvu, Oana Băluţă, Andrei Ţăranu, Claudiu Turcuș și câțiva alții, majoritatea universitari. Într-o măsura sau alta, oamenii care au înființat DEMOS recunoșteau că multe dintre temele pentru care luptaseră erau teme de stânga, că tehnicile și tacticile folosite aveau origini în mișcări ca Occupy Wall Street de care știau și pe care le simpatizau, mi-aș imagina că unii înțelegeau descendența lor din mișcarea alterglobalistă, fapt demonstrat și prin apropierea la un moment dat de Școala de Vară de la Telciu, își asumau simpatii politice cu partide de stânga europene moderne și democratice, apărute de la firul ierbii, ca SYRIZA, Podemos sau Razem și au demarat (vorba vine) în forță publicând articole îndreptate împotriva partidului nominal de stânga al țării, anunțând clar și tare că PSD-ul nu ar fi social-democrație și că programul de guvernare al PSD va condamna țara la subdezvoltare, poziții susținute coerent de-a lungul timpului. Întrebarea se pune, de ce e atunci partidul de șase-șapte ani în șantier permanent?

DEMOS PATHOS LOGOS

Este important să clarific un aspect, anume că nici dacă n-ar fi vorba despre lucrurile pe care urmează să le descriu ceva mai jos, succesul lui DEMOS de a fi măcar un partid viabil, nu se pune problema ajungerii la guvernare, nu era nici pe departe asigurat. România este o țară în primul și primul rând instituțional conservatoare. Am explicat într-un articol anterior că elitele, implicit instituțiile pe care le controlează și pârghiile puterii de care dispun, sunt orientate putenic spre dreapta, extrem chiar. Marile controverse din zona academică sau artistică, pentru că de aici va recruta DEMOS în principiu, nu au loc între socialiști și liberali, ci între liberali cuminți, în ton cu cel mai de bun simț consens european și conservatori (unii fascistoizi) care țin cu dinții de putere. Capacitatea cu care pleacă la drum orice proiect electoral de stânga este cu ordine de mărime mai joasă decât a oricărui proiect de dreapta (fie ea liberală, conservatoare sau fascistă).

Precum va și întâmpina mult mai multă rezistență, nu în fața maselor populare care însă nu pot fi atinse în absența unor structuri organizate, ci în fața acelui public din jurul societății civile care ori deplângea că deși își lezează imaginea de persoană progresistă trebuie să voteze cu USR ori liberali asumați care susțineau că este totuși necesar de dragul democrației să existe un partid de stânga, mai ales pentru a oferi o opțiune electoratului confiscat de PSD. Astfel, în ciuda faptului că DEMOS a făcut tot ceea ce cereau nenumărate personaje care promiteau să se dedice unei cauze de stânga sau că vor deschide porțile instituțiilor la care au acces, Partidul Democrației și Solidarității – DEMOS a fost găsit întotdeauna prea nuanțat pe tema anticorupției, cumva prea PSD-ist, prea preocupat de alte probleme decât cele ale justiției și statului de drept, prea ne-european, ce să mai, prea puțin un USR mutat la stânga numai pe spectrul cromatic. Astfel că nu a primit acel sprijin pe care se baza. Situația e cu atât mai dezolantă, dacă mai adaugi și persoanele care doar stăteau oportunist cu ochii pe partid, pentru că dacă ar fi muncit la creșterea lui și-ar fi abandonat profilul personal topindu-se în proiectul politic; iar pentru că DEMOS tot nu se urnea, aceste persoane au sărit în altă barcă când au avut oportunitatea, eventul trimițând și o flegmă către DEMOS pentru a capitaliza pe sportul național: belește-un-stângist. Nu vorbesc neapărat de persoane care erau deja implicate în vreo organizația care de bine, de rău, avea propria viață, propriile canale de comunicare, putea organiza și fără DEMOS o conferință într-o scară de bloc sau o seară dansantă în centrul Bucureștiului sau chiar un protest (lucru deja peste capacitatea DEMOS), ci pur și simplu unii și unele care erau într-un moment mort al carierei.

Pe lângă asta vorbim și de un context creat de mass-media oficială, de influencerii de pe social media, precum și prin campaniile de educare a publicului întreprinse de ONGuri care au stabilit o agendă publică în jurul anticorupției, justiției și anticomunismului, cărora „stânga” oficială le-a răspuns paranoic cu deliruri despre state bicefale, servicii secrete și țări furate. Acest context intens polarizat este în cel mai bun caz indiferent, iar de multe ori ostil, unui discurs care are pur și simplu alte coordonate, nu doar că oferă alte soluții, dar conceptualizează cu totul altfel felul în care operează lumea.

Zic că e important de înțeles situația de fond, fiindcă multe dintre lucrurile pe care le voi discuta sunt nu doar erori tactice și strategice sau mărci ale incompetenței persoanelor menționate, ci patologii ale lipsei de putere pe fondul dispariției subiectului politic al stângii. Sunt decizii sau improvizații proaste luate în situații unde decizii bune nu se numărau printre opțiuni, iar nevoia de a face ceva se resimțea acut. Aș vrea să pot zice că au fost măcar cele mai bune decizii proaste, dar din păcate nu pot murdări ecranul cu așa minciuni. Singurul lucru bun pe care îl mai pot spune e că din istoria patologiilor slăbiciunii stângii, DEMOS e un caz benign. Pentru situații mai dure, dar și mai amuzante și din care e poate mai mult de învățat, recomand Vreau să cred și Nada.

De unde a venit DEMOS

Ziceam că de la originile sale din 2015-2016, DEMOS se revendica din mișcări orizontale de tip Occupy și din partide ca Podemos, SYRIZA sau Razem. Ori, în toamna lui 2016 măcar, când a fost lansarea oficială a Manifestului Democrației și Solidarității, provocările întâmpinate de aceste proiecte trebuiau să fie evidente, iar în iarna lui 2017, când s-a reluat munca mai în forță după o pauză de vreo nouă luni, până și limitele trebuiau să se distingă, iar normal ar fi fost ca partidul să-și pună niște semne de întrebare și să schimbe macazul construcției, să-și seteze alte obiective, să adopte alte tactici, alt discurs, nu să persevereze într-o direcție înfundată, cu devieri impuse mai degrabă de legislația română, decât adoptate la schimbarea condițiilor.

Știm că SYRIZA a fost certată ipocrit pentru corupție și cheltuieli publice iresponsabile (îmi aduc aminte când a mers Tsipras în fața Parlamentului European la negocieri, iar feblețea liberală Guy Verhofstadt îl dojenea că nu pot să restructureze datoria că au popii ortodocși prea multe privilegii, privilegii în care SYRIZA tocmai se băgase), că întreaga comunitate internațională s-a asmuțit împotriva Greciei pentru temeritatea de a se împotrivi Troikăi, am făcut-o inclusiv pârliții de noi într-o gravă lipsă de solidaritate în fața instituțiilor financiare internaționale, iar deși s-au bucurat de un enorm sprijin popular, când au fost înfrânți și-au trădat proprii votanți administrând politicile de austeritate. De asemenea, cercetătorii în științe sociale a căror aprecierea era atât de căutată de DEMOS (fiind colegi de breaslă până la urmă) nu scoteau Syriza și Podemos din matca populismului, insinuând c-ar fi amenințări la adresa ordinii liberale și a valorilor democratice la fel de periculoase ca UKIP, Ciudadanos, Lega Nord, Fidesz sau PiS, într-o potcoavă incredibil de asimetrică. Mai mult, Podemos, și mai ales Pablo Iglesias, nu erau scoși din dese asocieri cu vuvuzela, iar după însemnatul succes electoral inițial au început să fie atacați de asemenea pe tema corupției. Intensitatea atacurilor publice, probleme organizatorice interne și un echilibru prea mare de forțe în parlamentul Spaniol au făcut ca în cele din urmă Podemos să fie și el înfrânt de sistem, nereușind să-și îndeplinească promisiunile și pierzând încetul cu încetul din popularitate. Despre Razem cred nu-i nimic spectaculos de spus, n-au eșuat atât de tragic, dar nici n-au avut altă victorie decât să reușească să participe la două cicluri electorale și să trimită șase oameni în parlament la a doua încercare. I-am putea privi ca pe un experiment natural cu ajutorul căruia să ne imaginăm cum ar fi arătat DEMOS și ce impact ar fi avut dacă, în ciuda strategiei alese, nu s-ar fi împiedicat în partea tactică la tot pasul.

Împiedicatul e un termen bun, că puși alături de partide care nu doar că au participat la alegeri și au făcut parte din guverne, dar s-au încăierat cu capitalul și au sfârșit ilustrând contradicțiile democrației burgheze și a proiectelor politice postmoderne, deci niște situații tragice, DEMOS e o comedie.

E parodică de exemplu emulația față de Podemos. Privind din avion vedem în ambele cazuri construcția partidului pornind ca o organizație „civico-politică” emanată din mișcări de stradă confiscate de un tânăr conferențiar de științe politice, ambiții de orizontalism, să nu mai zic de numele partidului sau de identitatea vizuală. Doar că PODEMOS a reușit să păstreze și să canalizeze destul de multe dintre energiile Indignados, o mișcare clar anti-austeritate, îndreptată împotriva sectorului financiar spaniol care a încins până la refuz piața imobiliară, la care au participat sindicate, nenumărate grupări anarhiste și troțchiste, cu acțiuni întinse de protest, squattinguri și confruntări violente cu poliția ale căror ecouri au reverberat în întreaga Europă. De la distanță, că nu cunosc așa de bine situația, ce poate fi acuzat Podemos că a făcut e că a preluat energiile radicale populare și de dragul păcii sociale le-a direcționat în politica oficială, asigurând recuperarea lor de către sistem. În schimb, în România cu greu se poate vorbi despre așa ceva, radicalismul de stânga al protestelor fiind invers proporțional cu dimensiunea lor, căci deși împărtășeau tema anticorupției, corupția nu a fost aproape niciodată identificată cu sistemul capitalist, ci strict cu clasa politică românească, considerată excepțional de imundă. Vorbim despre protestele din 2012 ca fiind anti-austeritate fiindcă au venit într-adevăr pe fondul tăierilor de salarii și au fost declanșate de tentativa de privatizare a SMURD, dar cu greu putem spune că participanții se identificau ca fiind de stânga, că formau o clasă pentru sine, nu doar în sine. Pentru a explica dimensiunea protestelor nu poate fi subestimată nici antipatia populară față de Traian Băsescu, care începea să se clatine în jocul său prezidențial, fiind într-o relație din ce în ce mai tensionată cu presa, mai ales cu cea TV (nu era Digi24 pe atunci), trăgând în spate Dosarul Flota și nemulțumind chiar o bună parte din votanții de dreapta care s-au simțit înșelați după ce referendumul pentru parlamentul unicameral nu a avut nicio finalitate practică. Înțelegerea populară a cauzelor scăderii condițiilor de trai fiind eclectică, energiile de la firul ierbii au putut fi canalizate către orice avea aura antisistemică, în cazul nostru nefiind vorba de vreo mișcare de stânga, ci de Partidul Poporului Dan Diaconescu (Dan Diaconescu, după ce a reintrat în viața publică lansând un NFT, tocmai s-a aliat cu George Simion) în 2012 și mai apoi de USR care s-a lansat din construcția locală USB, cu un avânt popular dat de o nouă serie de proteste, cele pentru Colectiv, al căror imediat rezultat a fost dărâmarea Guvernului Ponta 4 și instituirea unui cabinet tehnocrat condus de Dacian Cioloș ai cărui miniștri și funcționari se trăgeau din societatea civilă și aveau simpatiile protestatarilor.

În aceste condiții, firul de la mișcarea de stradă la organizație „civico-politică” la partid era rupt de multă vreme pentru DEMOS. Mai mult, sub traiectoria oficială și curată a PODEMOS stă realitatea că fundațiile sale sunt într-o organizație anticapitalistă de sorginte troțchistă, iar că Iglesias chiar a colaborat cu stânga latin-americană. Asta nu adeverește acuzațiile care li s-au adus, nu-i un caz de tip Scooby-Doo unde sub masca lui Iglesias stă de fapt Maduro, iar PODEMOS ar fi doar o spălare pentru Izquierda Anticapitalista; incoerența scenariului e evidentă. Dar istoricul acesta a oferit o structură, un punct de plecare de unde să crească repede și exploziv, nu încet și durabil cum tot zicea Claudiu Crăciun, care spunea asta pentru că ori îi lipsea o astfel de primă construcție ori nu a reușit să se folosească. Însă toate aceste diferențe nu au determinat schimbarea naturii proiectului. Pentru că Claudiu Crăciun predă la facultate construcția partidelor politice și știe cum se fac. Numai că din rețeta care se predă studenților s-ar putea să lipsească niște elemente care dacă ar fi împinse în față ar leza politic proiectul în sine. Ține de abilitate politică să știi cu ce să umpli acele lacune, pentru că acționând strict cum scrie la carte s-ar putea să nu construiești un partid funcțional, ci un partid cargo cult într-o pantomimă a activității publice. Ridicolul se accentuează când n-ai nici măcar ingredientele de bază.

Cine a fost DEMOS?

După cum am zis, societatea civilă românească sub apoliticianismul ei e mai degrabă liberală, cu dese tente anticomuniste care o fac ostilă vreunei politici de stânga, iar mișcarea de la firul ierbii a fost canalizată deja în alte direcții. Cine să mai facă parte din partidul de stânga democratică pornit de la firul ierbii? Mult timp mai nimeni. În spiritul vremii și DEMOS a sperat să se folosească de mediul digital pentru a-și duce mesajul acolo unde nu era purtat prin canalele convenționale și pentru a facilita organizarea. Dar revenim la aspectul acela de cargo cult, pentru că deși când și-a anunțat lansarea DEMOS punea la dispoziție un formular prin care persoanele interesate se puteau alătura, s-a ignorat faptul că cererile respective mai trebuiau și urmărite. În schimb singurul rezultat fiind că adresele de mail respective au fost puse într-un mailing list pentru a primi din an în paște câte un newsletter. Oamenilor care se întreabă ce mai face DEMOS nu am ce să le zic decât să arăt către mema cu James Franco la spânzurătoare în The Ballad of Buster Scruggs, întrebând „First time?”.

A fost nevoie mai mult prin canale informale și legături personale ca DEMOS să înceapă să crească de la un grup de universitari și ONGiști profesionști cu un pic de timp liber între joburi. Li s-au alăturat alți universitari, câțiva profesori, dar mult mai mulți conferențiari și cercetători, ONGiști cu ceva timp liber între joburi, apoi câțiva lucrători în IT, profesori de liceu, arhitecți, artiști, poeți, studenți plecați în străinătate la studii masterale și doctorale, expați români stabiliți în Vest, niște juriști.

Din portretul acesta poate reieși cea mai des întâlnită explicație pentru eșecul partidului, că ar fi prea academic, n-ar ști să vorbească oamenilor pe limba lor, să se apropie de ei. Să ignorăm pentru moment faptul că deseori sub această acuzație se ascunde disprețul pentru o presupusă prea mare aplecare spre probleme sociale în dauna celor economice. Chiar luând-o de bună credință, explicația pică fiindcă nu vorbim de ceva aristocrație intelectuală, care umblă cu pipa și papionul prin conacul strămoșesc. Aceia au roit în jurul PD-Lului, apoi între M10 și PMP, iar acum chiar și în AUR. Nici USR n-a dus lipsă de cercetători în prima linie cu Nicușor Dan și Sergiu Moroianu. Pentru că persoanele din acea zonă dacă nu-s ele în sine înstărite, dispun de suficient capital social care să le pună la dispoziție și capital bănesc pentru ambiții politice, dacă ele există. Nu, în DEMOS vorbim despre niște cadre tinere, multe cu preocupări lumești, care resimțeau proletarizarea profesiilor academice și condițiile de precaritate din care tocmai ieșiseră, dacă făcuseră și asta.

Unde pot fi de acord cu această acuzație de academicism este în cazul „Școlilor DEMOS”, practic niște mici conferințe ținute într-o sală de la Firul Ierbii sau de la Casa Tranzit, deseori difuzate și online, însă a căror arhiva s-a pierdut din păcate după ce prima pagină de Facebook a Platformei Demos a dispărut din motive necunoscute, probabil așa cum a dispărut și pagina Dezarticulat. Erau organizate fix ca toate conferințele variilor institute de cercetare de pe timpul pandemiei, cu un panel de trei-patru vorbitori și o ședință de Q&A, iar subiectele și nivelul prezentărilor tindea să necesite participanți la același nivel, chiar dacă de prea puține ori s-a prezentat ceva care să merite. Ne lovim iarăși de acea senzație de pantomimă. Erau deseori invitați, sau își făceau remarcată prezența din public, Victoria Stoiciu, Adi Dohotaru, Iulia Popovici, cu câte un membru DEMOS ca Andrei Țăranu sau Claudiu Turcuș participând și ei la paneluri, iar Claudiu Crăciun, Andrei Panțu și mai apoi Andreea Iorga-Curpăn tindeau să modereze. Atunci când invitații nu erau persoane din orbita DEMOS, ei veneau din zona societății civile, cum ar fi Zamfi Irina sau Ciprian Neculă. Dacă nu mă înșel, ultima Școală Demos a fost probabil și cea mai reușită, numai și numai mulțumită prezenței lui Gáspár Miklós Tamás; puteți să consultați acest articol de la Vice News semnat de Sebastian Jurcan și editat de Răzvan Filip pentru a vă face atât o idee despre respectivele conferințe, precum și despre poziționarea centrului politic față de DEMOS. Intenția din spatele evenimentelor este cât de poate de robustă: se aduc în spațiul public teme altfel îngropate, se promovează figuri din partid ca persoane publice, prin interacțiunea față în față cu publicul poate crește și baza de membri ai platformei/partidului, iar în sine prin activitatea de a organiza școlile poate crește coeziunea din cadrul grupului. Însă formatul conferinței academice trebuie să fie masat un pic pentru a îndeplini scopurile acestea, ceea ce nu se făcea, intențiile bune nefiind astfel duse până la capăt.

Dar nu despre aceste evenimente, destul de rare până la urmă, vorbesc cei mai mulți oameni care se plâng de comunicarea Platformei pentru Democrație și Solidaritate, ci despre postările de pe Facebook. Dacă pozițiile DEMOS erau absconse, fapt mult exagerat, asta nu era din cauză c-ar fi operat cu concepte rarefiate, ci dintr-o șovăire constantă venită, parțial, din necesitatea de a păși cu mare grijă prin câmpul minat al discursului public pentru a nu leza sensibilități, pentru a nu aminti de comuniști, de PSD, de eurosceptici, de stânga anti-anticorupție de la Critic Atac, căci asta ar însemna nu doar puhoi de troli, altoiri dezamăgite din partea lui Sorin Cucerai sau a jurnaliștilor Vice News (care au venit oricum), ci și pentru că ar periclita cariera oamenilor din spatele proiectului. Cucerai este exemplu paradigmatic pentru cum arată acest câmp minat și de ce a fost greșită abordarea DEMOS. Folosindu-se de accesul privilegiat pe care îl avea la Platforma Demos, prin postări dojenitoare pe profilul personal, articole în Ziarul de Iași sau alte intervenții, unde scăpa și câte un zăhărel lăudând organizația pentru spiritul său democratic, a forțat partidul să intre mult mai mult decât era cazul în discuțiile despre corupție și anticorupție, iar odată intrat să ia poziția „corectă”, adică acea poziție mioapă în ton cu liberalismul european, nu poziția anticapitalistă adoptată de PODEMOS sau de Bernie Sanders. DEMOS nu a învățat din felul în care au fost tratate PODEMOS și SYRIZA că jurnaliștii, organismele de monitorizare a presei, analiștii politici și alte instituții ale societății civile presupus oneste pot fi de fapt părtinitoare, ipocrite și pline de rea-credință. În parte din cauza originilor în societatea civilă, în parte din cauza profesiilor predominante, adică profesori și cercetători, intențiile oficiale ale acelor organe nu putea fi contestate, persistându-se în credința că dacă pozițiile platformei vor fi și mai nuanțate, obiectivele de stânga și mai diluate, afinitățile față de organismele euro-atlantice și mai des reiterate, atunci partidul va fi până la urmă acceptat și i se va face loc pe scena politică. Evident că nu a fost.

Ceea ce trebuie criticat la discursul DEMOS nu este nivelul elevat al ideilor și formulărilor cu care operează. Nu este cazul să nu îi/ne flatăm. Trebuie criticat spiritul de non-combat față de oamenii la care chiar aveau acces.

Totuși, nu vreau să plâng prea mult de milă fondatorilor partidului. Starea asta vine în primul rând din direcția respectabilității pe care au pornit, are o bună componentă de lașitate și trădează neîncrederea în proiectul politic. De aceea mesajele DEMOS, nici n-au fost larg răspândite de figurile mai populare, asumate și reiterate pentru propriul public într-o manieră cu care acesta era obișnuit, ci s-au pierdut mereu în generalități defensive. Apoi, am zis că-i doar parțial din cauza nevoii de diplomație și fiindcă unele figuri precum Claudiu Crăciun sau Claudiu Turcuș pur și simplu sunt oameni fără ideologie, oportuniști care nu analizează critic situații, ci triangulează clișee. Puteți să urmăriți prestația lui Turcuș de la NCN sau a lui Crăciun de la Starea Nației pentru a vedea în acțiune fenomenul. E imposibil să emiți vreun mesaj care să rezoneze cu publicul, dacă nu ai de fapt ce să-i spui.

Dar până la urmă nici asta nu-i un păcat atât de grav. Doar oportuniștii și oamenii de paie sunt cei mai buni politicieni de profesie. Problema, pe lângă cea de direcție, e de organizare, cum bănuiesc că puteți intui deja din episodul cu înscrierea în platforma „civico-politică” și din povestea cu Școlile DEMOS.

Cum a fost DEMOS

Am zis deja că până la urmă destui oameni au reușit să-și găsească drumul în platformă. Aceasta fiind un grup de Facebook. Teoretic mai multe grupuri de Facebook, denumite grupuri de lucru, dar pe care nu prea se lucra, pentru că era distracție prea mare pe grupul principal unde aproape că era ziua și scandalul. Grupul nu a ajuns niciodată la un număr spectaculos de membri, dar a crescut exponențial suficient încât să fie populat de destui oameni care nu se cunoșteau în viața reală, care nu împărtășeau prea multe experiențe comune, care nici nu aveau același nivel de educație politică și, cel mai grav, nu împărtășeau valori. Astfel, activitatea platformei nu se concentra pe elaborat strategii și inițiative, pe stabilit relații cu varii comunități și organizații, pe redactat texte, pe monitorizat presa, activitatea celorlalte partide sau a muncitorilor, ci pe dezbateri.

Dezbaterile astea nu-s sursa „dezastrului” DEMOS, în ciuda faptului că sunt deseori oferite ca explicații pentru eșecul de a intra în cursa electorală. Niciun partid sănătos nu a fost distrus vreodată de dezbateri sau chiar de formarea unor facțiuni. Apariția lor poate fi pur și simplu o rezonabilă practică deliberativă sau un mecanism de construire a consensului. Dar pot fi și simptome pentru probleme de profunzime. Iar un partid operațional poate să le recunoască ca atare, să identifice acele probleme și să le rezolve sau poate să lâncezească, riscând chiar o metastază. Voi descrie dezbaterile, lăsându-vă să vă dați singuri seama în care dintre aceste situații ne aflam.

Ele erau deseori inițiate de postări care începeau cu „Ar trebui să dăm un mesaj pe [subiect doar tangențial relevant]” sau și mai rău „De ce nu a dat partidul un comunicat pe [subiect care contravine valorile asumate prin manifest și statut]”. E în sine problematic faptul că destui membri vedeau grupul pur și simplu ca un spațiu din care ar fi trebuit să emane niște statusuri de Facebook pe subiecte care-i ard pe ei personal, dar pe care nu aveau nici disponibilitatea să le scrie, nici să și le asume în nume propriu. E cu atât mai rău că numeroase astfel de dezbateri se făceau în jurul unor subiecte fundamentale ale partidului, înscrise inițial în manifest, în poziții publice și apoi în statutul partidului. E clar că DEMOS nu era vreun monument de anticapitalism, dar chiar și așa tot apăreau din când în când persoane care după pozițiile lor ferme împotriva rolului statului în economie sau contra vreunei propuneri de măsură socială, ajungeai să te întrebi de ce nu se duc naibii în USR sau chiar în PNL. Destul de mulți dintre aceștia așa au făcut până la urmă, nu însă fără a produce daune, măcar de timp pierdut, de moral și de coeziune internă. O astfel de persoană a stat pentru o vreme chiar și în conducerea partidului în Consiliul Executiv. Erau figuri și de cealaltă parte a spectrului, al căror anti-USRism era atât de virulent (și reamintesc, asta era în perioada primului mandat USR, când încă nu se dezlipise de pe el poleiala societății civile, când erau anumiți poli de putere care se luptau pentru dominație) încât era clar că ce voiau de fapt era să se scrie mai des pe Critic Atac (nu-i pot învinui). Apoi erau desigur dezbaterile pe probleme sociale și culturale, pe probleme care țin de sexism și rasism. Actualul secretar general (siteul nu a mai fost actualizat de multă vreme) a introdus în grup o persoană care când a citit în statutul partidului că acesta va avea un soi de cote de gen în structurile de conducere a declarat că asta i se pare echivalent cu nazismul. În absența unor structuri disciplinare comentariul respectiv a trebuit scos în piața publică, determinând eliminarea persoanei din grup, însă nu înainte ca postarea pârâtoare să primească peste 90 de comentarii, multe dintre ele în care respectivul își apăra afirmația, dar și mai multe îngrijorări avocățești despre dreptul la liberă exprimare. La câteva zile după episod, actualul secretar general a reintrodus acel personaj în grup, fapt care a fost constatat de abia câteva luni mai târziu, ceea ce nu i-a adus niciun fel de sancțiune, ținând cont de faptul că este actualul secretar general al partidului. Să recapitulăm, n-a fost vorba despre o minoră divergență de opinie, ci o acuzație provocatoare cum că o practică înscrisă în statutul partidului ar fi nu contraproductivă, ci de-a dreptul fascistă. Iar după acea acuzație persoana nu a plecat, ci a stat să dezbată. Iar după ce a fost eliminată, a revenit, pentru a dezbate și pe viitor astfel de lucruri. 

Nici nu e un caz izolat, ci o situație care s-a repetat periodic. Ba chiar a fost tranșată relativ repede fiindcă persoana respectivă măcar a citit statutul și a înțeles în ce se bagă, spre deosebire de mulți alții care considerau că tot procesul de comunicare externă, construcție și consens (așa șchiop cum a fost el) devenea invalid odată ce s-au alăturat dânșii grupului. Vă dați seama ce climat se creează când extern și oficial un partid anunță că vrea să se poziționeze la un pol progresist al politicii oficiale, pledând pentru egalitate socială, solidaritate, europenism d-ăla bun, iar în interiorul său există elemente care contestă, violent chiar, multe dintre valorile acestea. 

(Ca o mică paranteză înainte de a trece mai departe, nu vreau să spun că toate acele valori și practici înscrise în statut conduc către un proiect politic puternic, sau măcar viabil. Mi-am exprimat deja scepticismul pentru direcția asumată și pentru calculele făcute față de poziționarea în spațiul public. Dar cred că odată ce ai pornit la un drum, trebuie să te ții de el, măcar să-ți dai seama că nu mergi în direcția care trebuie. Altfel, poți învinui diferitele derapaje pentru lentoarea cu care te deplasezi.)

Noi voi nega că identificarea unor astfel de poziții divergente ajunsese să fie nu un exercițiu de igienă, ci un morb în sine. În unele cazuri postările de pe grup (să nu ne ascundem după deget că ar fi ceva mai substanțial) deraiaseră în activități narcisiste prin care varii persoane să-și demonstreze că poziția lor și doar a lor este cea corectă, iar că „stânga românească” e irevocabil pierdută fie din cauza conservatorismului ei, fie, din contra, că este prea liberală și recuperată de sistem. Iar în alte cazuri era vorba mai degrabă de întărirea unei identități de grup deja existentă și independentă de masa generală a partidului, ca un soi de entryism parodic. Pot intui factorul psihologic fiindcă, din păcate, m-am făcut și eu vinovat de așa ceva. Este evident că aplanarea conflictelor și dezbaterilor, sau măcar canalizarea lor în zone productive, era îngreunată și de aceste tendințe care doar au accelerat și s-au intensificat cu parcurgerea ciclului electoral din 2019-2020, cu cât devenea mai clar că partidul nu va putea participa la niciun scrutin.

Dar aceste situații apareau din cauza lipsei unor structuri disciplinare bine puse la punct și investite cu autoritate sau măcar a unor cadre responsabile cu medierea și moderarea discuțiilor de pe grupul de Facebook. Ceea ce pe fond ne face să revenim la problema organizării, care lipsea cu desăvârșire, construcția presupus orizontală ascunzând de fapt concentrarea informală a puterii în mâinile lui Claudiu Crăciun prin simplul fapt că el crease și administra grupurile și paginile de Facebook și făcea drumuri la judecătorie să înscrie partidul în registru.

Așa se făcea că deși grupul de Facebook număra sute (la un moment dat e posibil să fi fost chiar mii) de membri, activitatea partidului se concentra pe redactarea unor postări de Facebook (și certuri interminabile pe seama lor), a unor cartoline (pentru care s-a elaborat un ghid de identitate vizuală de abia prin noiembrie 2018) și a gestiunii siteului web. Asta dintr-un complex de factori care se gâtuie unii pe ceilalți într-o cascadă a incapacității. 

În primul rând, nu se făcea niciun soi de triere a membrilor pe bază de principii sau de compatibilitate cu forma de organizare. Inducția noilor membri lipsea cu desăvârșire. Erau introduși în grupul de gâlceavă, nu li se prezentau formele de organizare, simpatiile politice, obiectivele pe termen scurt și lung, nu li se citea statutul, nu li se afișau grupurile de lucru, statutul de membru de partid nu era, în practică, condiționat de plata contribuției.

Politica foarte liberă de primire a membrilor pe grupul platformei ar mai avea și o a doua față. Se permitea accesul unor persoane care nu făceau parte din platformă, nu participau la niciun fel de activități, erau cel mult simpatizanți, însă foloseau grupul pentru a-și promova propriile articole de presă, poluând grupul și uneori iscând discuții neproductive. Mult mai rău, era permis și accesul diferiților analiști, influenceri și jurnaliști, care având acces la dezbateri, certuri și decizii, ieșeau cu postări inflamatorii pe propriile profile, sau chiar în publicațiile unde scriau, alimentând certurile și încercând să forțeze din afară, prin presiune publică, luarea anumitor decizii. Am prezentat deja cazul lui Cucerai, dar nici Vasile Ernu, nici Iulia Popovici (deja la acea vreme consiliera deputatului USR Iulian Bulai) nu s-au lăsat mai prejos. Într-o situație asemănătoare sunt și numeroșii membri de platformă sau partid care și-au anunțat public demisiile frustrați de cursul luat de unele dezbateri, fără însă a o părăsi de fapt sau măcar a-și tempera intervențiile.

Aș putea fi răutăcios să zic că singura dorința a lui Claudiu Crăciun era să crească numărul de membri și susținători cu care să defileze când se prezinta public ca Secretar General al Partidului Democrației și Solidarității – DEMOS și să se poată lăuda cu niște nume cu sonoritate ca prieteni ai proiectului. Dar nu aș putea să deosebesc o astfel de ambiție de un calcul tactic de a proiecta putere în spațiul public sau de un model prost de creștere a partidului, ales dintre alte modele proaste, singurele pe care le avea la dispoziție.

În ciuda acestor disfuncționalități grupul creștea, ceea ce însemna că devenea din ce în ce mai greu de operaționalizat. Fapt care a determinat pe de-o parte înființarea unor grupuri și chaturi separate, sparte în linii mari după nivelele de organizare și funcțiile tehnice din cadrul platformei, pe de altă parte a dat mai multă greutate consensului format la întâlnirile fizice care deveneau din ce în ce mai puțin reprezentative față de masa crescândă a membrilor. Deși aceste organe luau forma unei diviziuni a muncii, această organizare era mai degrabă informală și compartimentaliza afinități personale, discuțiile deseori ieșind din sfera pentru care erau create. Mai mult, ambele au devenit forme prin care Claudiu Crăciun dezbina și cucerea, pentru a stabili consensul, cel puțin temporar, în favoarea sa. Întâlnirile fizice sunt emblematice pentru că după ce aceia dintre noi care eram prezenți terminat de dezbătut intens vreun punct de pe agendă, Claudiu își cobora degetele de la buze pentru a spune „Uitați la ce m-am gândit eu”, iar în minută se consemna drept concluzie la tot procesul deliberativ ceea ce a gândit Claudiu, deși decizia era probabil luată de dinainte, noi însă fiind prea frustrați și epuizați să o contestăm. Asta nu înseamnă neapărat că secretarul general era un maestru manipulator, ci că asta este practica prin care ajunsese să spargă deadlockuri decizionale fără să fie nevoit să-și asume deciziile luate.

Activitatea platformei rămânea prinsă în acele dezbateri și pentru că nu organiza alte activități, decât punctual și sub supravegherea lui Crăciun, generând încă o patologie a incapacității. Imposibilitatea de a avea cadre profesionale sau un sediu de lucru ar fi făcut necesare soluții inventive de colaborare pentru a demara vreun proiect. De exemplu de a veni cu un program ca Fără penali în funcții publice și Zero taxe pe salariu minim care au nevoie de o campanie de comunicare, trebuie să fie fundamentate legal și economic, necesită inclusiv o campanie internă prin care membrii să-și însușească dacă nu acele fundamente, atunci măcar niște talking points. Pe de altă parte, structura difuză de putere nu dădea nimănui autoritate să inițieze ceva colectiv în numele partidului.

Astfel, în practică, pentru a face ceva, orice, era necesar consensul absolut al membrilor platformei, mulți dintre ei absenți de la întâlniri, deseori și de pe grup pentru perioade lungi de timp. În ce măsură putea cineva cu expertiză să elaboreze un program specific, care să conțină altceva decât generalități, în lipsa unui mecanism prin care acesta să fie adoptat (cu modificări și amendamente coerente, desigur) de către platformă și acceptat de membrii ei? În ce măsură putea fi elaborată o campanie de comunicare, în condițiile în care era clar că destui membri ar fi contestat-o?

Apoi, un partid de stânga atrage persoane precare și marginalizate, măcar din anumite puncte de vedere. Cu niște excepții, nu era un partid format din oropsiți ai sorții, ci din oameni cu vieți relativ confortabile, cu varii privilegii, dar care privilegii erau relativ minore și contrabalansate de alte varii probleme, că altfel n-ar fi simțit nevoie să se declare persoane de stânga. Puțini erau cei care dispuneau de resurse pe care să le pună la dispoziția partidului, altele decât intelectuale sau de imagine. Sau mai exact, erau puține persoane care dispuneau ele însele de timpul, banii și expertiza tehnică pentru a întreprinde ceva de o amploare demnă de un partid. Aveau, însă, câte ceva din toate astea și se intuia că prin coordonarea eforturilor s-ar fi putut face ceva.

De aceea au și existat câteva proiecte realizate întrucâtva sub umbrela partidului ca pagina de meme Memos, campania privind situația îngrijitorilor și îngrijitorilor domestice din Austria, podcastul EGAL, campania România Țara Muncii Ieftine (la care am colaborat și eu, cu toate că ieșisem din partid la acel moment), un soi de trecere în online a evenimentelor DEMOS, al cărui canal găzduia și emisiunea DiE a lui Tudor Boruz care se vedea la vremea aceea un Richard D. Wolff român (înainte să pivoteze pe propriul canal unde încearcă să fie un Destiny român alternând între a sta la șuete cu libertarieni sau fasciști și a-și pierde mințile certându-se cu mileniali sau zoomeri comuniști, deși e om la 40 de ani). Însă astfel de inițiative de tip lone wolf erau mai degrabă tolerate ca un fel de a simula activitatea sau de a ține membrii ocupați, nefiind resimțite ca emanând din proiectul DEMOS. Cei mai mulți membri nu le cunoșteau, nu se asociau cu ele, nu erau implicați în ele, nu le promovau.

Înregistrarea oficială a partidului tot era scoasă în față ca un panaceu care va rezolva din problemele de organizare semnalate mai sus. Statutul ar fi clarificat problemele de doctrină, existența ca partid oficial ar fi permis atât un regim legal de finanțare, precum ar fi dat mai multor oameni încredere să se alăture. De aceea s-a și tras tare pentru redactarea statutului și înființarea partidului, pentru a putea participa la alegeri. Însă trecerea de la platformă „civico-politică” la partid nu a rezolvat mare lucru, ba mai mult, a crescut mizele dezbaterilor, unii membrii văzându-se deja europarlamentari și simțind cum șansa asta le e refuzată din tot felul de motive, obsesia principală fiind identity politics.

Mai prezint o anecdotă pentru a vă face o idee despre lipsa de organizare, disciplină și asumare colectivă a proiectului. Pe ultima sută de metri, când statutul era trimis deja la judecătorie pentru a doua sau a treia oară, o persoană s-a trezit brusc că de ce una dintre funcțiile din conducerea partidului se numește „secretar general”, făcând un concern trolling de toată frumusețea apelând la ura românilor pentru comunism. Când i s-a explicat nu doar că eram într-un punct din care nu mai puteam da înapoi, ba chiar că statutul era lipit sus pe grup, putea fi consultat, a fost subiectul a numeroase discuții online și mereu pe agenda de a zi a întâlnirilor fizice la care nu participase, persoana, în loc să-și asume lipsa de vigilență, s-a simțit insultată și a continuat discuția cu cine mai era dispus să o poarte. Ce-i drept, până la urmă s-a supus disciplinei de partid pe acest punct, devenind secretar general al filialei Demos Sector 4. Ca un detaliu de culoare, aceeași persoană a candidat mai apoi împotriva lui Claudiu Crăciun în alegerile interne pentru Președenție, după care și-a dat demisia din partid pentru a putea fi regăsit pe listele USR pentru consiliul local Sector 4. Asta chiar dacă în cadrul DEMOS a fost una dintre acele persoane care cereau partidului să se distanțeze de proteste și #rezist.

Singurul proiect pe care și l-au însușit cam toți membrii, care a oferit structură partidului și care l-a animat, ca pe un zombie, a fost ciclul electoral. De aceea și maximul de activitate și prezență în spațiul public a fost în perioada 2018-2020. Din păcate, o construcție așa de puțin rodată nu putea fi aruncată din prima în ceva atât de amplu ca o campanie electorală al cărei scop chiar era să obțină locuri.

Cum s-a dus DEMOS

DEMOS nu a candidat nici la alegerile europarlamentare, nici la cele prezidențiale, nici la cele locale, nici la cele parlamentare. Dar și-a propus participarea la toate, mai puțin la cele parlamentare, care ar fi fost al patrulea scrutin ratat și s-ar fi desfășurat în plină pandemie de COVID-19 cu o organizație slăbită și demoralizată. În absența unei coeziuni interne, a disponibilității variilor persoane să-și dedice capitalul social în numele partidului, dar și a pragului înalt de semnături, rezultatul era ușor de anticipat. Dar DEMOS nici nu avea un alt proiect pe care să-l propună membrilor. Am văzut incapacitatea de a construi structuri, de a elabora programe, de a organiza activități coerente care să vină din sânul partidului și nu din inițiativa unor membri individuali peste care să fie lipită eventual sigla DEMOS. Așa că ce-i mai rămâne unui partid să facă? Să participe la alegeri! Iarăși cargo cult, iarăși pantomimă. Ce nu-mi explic e de ce atât de mulți membri, inclusiv din conducere, și-au imaginat nu doar că am fi putut participa la alegeri, ba chiar că am fi putut câștiga ceva.

Participarea cu astfel de obiective s-a realizat prin eforturile stahanoviste a doar câtorva persoane, poate impresionante, dar insuficiente și în final detrimentale partidului. Eforturile necesare, dezamăgirea eșecului, dar mai ales dezbaterile interne din ce în ce mai intense au indus stări de burnout în membri, care fie au tot demisionat din partid pe parcursul campaniilor electorale, fie au trecut în poziții secundare. Până și Claudiu Crăciun, printre puținii membri din conducerea partidului care care a muncit la construcția sa, a ajuns să se retragă din funcția de secretar general, preferând să fie doar purtător de cuvânt. Ceea ce înseamnă că partidul a pierdut capacitate, a pierdut resursă umană și nici măcar nu a câștigat experiență instituțională de care să se folosească pe viitor.

Pentru a vă face o idee despre cât de tare zburau plăcile de pe fuselajul partidului construit după ureche, câțiva membri din eșalonul doi-trei din conducerea partidului, ca Gabriel Sandu sau Claudiu Turcuș, fluturau ideea că DEMOS ar putea intra într-o alianță cu partide ca PSD sau, mai ales, PRO România pentru a le face left-washing. Asta nu demonstrează că acuzațiile intentate către DEMOS încă dinainte să fie partid ar fi fost adevărate. Faptul că s-a dus Claudiu Crăciun la o conferință PRO România, la care a participat și Marcel Ciolacu, arată în cel mai rău caz oportunism narcisist și în cel mai bun caz o stare naturală a lucrurilor în care partidele de stânga comunică între ele. Că DEMOS n-a fost o încercare de a spăla PSDul e arătat de dimensiunea eșecului său, dar și de faptul că s-au petrecut nenumărate discuții finalizate cu concluzii privind nepotrivirea PSDului și necesitatea distanțării de acesta (de exemplu alt membru fondator DEMOS, Andrei Țăranu, a decis că DEMOS n-ar trebui să primească primari care ar vrea să treacă de la PSD la DEMOS), precum și de faptul că acele persoane care în momente de disperare au pledat pentru așa ceva, și-au dat demisia din funcții, dacă nu și din partid, dar nu după ce stratagema nu mai avea cum să fie pusă în practică, ci după ce au descoperit noi oportunități de carieră în afara arenei politice, ilustrând că propunerea era doar una dintre cârpelile specifice partidului și nu parte a unui plan malefic întins pe mult timp.

Mai sunt multe lucruri pe care aș putea să le scot la înaintare pentru a explica eșecul DEMOS și o să le trec în revistă foarte repede, întrucât fiecare dintre aceste situații, și multe altele, poate fi invocată ca ceea ce a pus capac pentru cineva anume. Sper însă ca înșirarea lor să arate că e imposibil ca vreuna anume să fi fost fatală, ci că acumularea lor indică o morbiditate fundamentală. Ar fi secretomania lui Crăciun, de exemplu s-a întâlnit și a discutat cu reprezentanți Diem25 ceea ce a trebuit să aflăm de la Diem25 România. Apoi diferitele scandaluri din care îl voi menționa pe cel privind structura listelor de la alegerile europarlamentare, pentru că deși Crăciun și Turcuș au surprins membrii de partid cu propunerea listelor deschise de femei, nu au făcut eforturi să o apere după ce a fost contestată, alimentând iresponsabil un conflict intern. De dragul echilibrului, să zic și de scrisoarea (infama scrisoare cu X – luați aminte când dați vina de pe X pentru eșecul DEMOS, că a venit din partea unei opoziții interne din partid, care a fost înfrântă) care cerea demisia secretarului general în condițiile în care nu era nimeni pregătit să-i ia locul; situație care spune la fel de multe despre planificarea pe termen lung a semnatarilor scrisorii, cât spune și despre pregătirea de cadre de până atunci în DEMOS. După care, conform unor persoane care zic că-s în stare să citească legaleză, statutul partidului în sine ar fi incoerent și imposibil de impus; nu pot nici să afirm, nici să contest, doar că nu mă interesează asta așa de mult. Problemele semnalate apar cu mult înaintea apariției statutului, iar dacă trebuie să se facă apel la un document fundamental înseamnă că deja există o problemă, care ar trebui arbitrată de cineva investit cu autoritatea să facă asta, iar decizia respectivă să fie respectată. Ce s-a petrecut în DEMOS e tocmai că s-a pornit la drum cu acele probleme fundamentale, apoi s-au acumulat bombe cu ceas din motive de slăbiciune structurală care au explodat în lipsa vreunei autorități care să medieze credibil conflictele. În final, faptul că deși din 2020 s-a adeverit situația mult dorită de a avea un guvern de dreapta căruia să-i facă opoziție, partidul a intrat în hibernare fix când criza COVID-19 scotea în evidență contradicțiile capitalismului, situație resimțită puternic la nivelul populației după cum arată popularitatea clipurilor anticapitaliste ale lui Cătălin Moise, ale streamerilor din Team Prieteni și a nenumăraților tiktokeri zeleniali și zoomeri care recomandă descărcarea fără nicio greață de pe z-lib a Manifestului Partidului Comunist. Astfel, în loc să capitalizeze pe scepticismul popular față de actualul sistem politic și economic, partidul s-a odihnit, trezindu-se la viață doar odată cu revenirea PSD-ului la guvernare.

De acum încolo

Partidul Democrației și Solidarității – DEMOS a fost ecoul unui ciudat proiect de revitalizare a stângii europene de la periferia centrului, adică din sudul și estul Uniunii Europene. Ecou care n-a reverberat foarte mult, pentru că până să ajungă la noi, gongul care l-a produs a încetat să bată. Proiectul în sine a fost un experiment întru rezolvarea unei dinamici în care Nordul Global se găsește de pe la sfârșitul anilor 1970, când s-a stabilit consensul neoliberal care a slăbit puterea de organizare a muncitorilor. Experimentul a eșuat, dar a fost valoros în sine. Din păcate, DEMOS nu numai că nu a învățat din el, dar nu avea nici măcar condițiile pentru a relua o astfel de construcție. Așa că au urmat cinci ani de improvizații și cârpeli care s-au strâns în tot felul de patologii, unele producând plăgi urâte la nivelul stângii românești.

Nu pot să spun ce se va întâmpla sau ce ar trebui să facă vreo nouă mișcare din zona asta. Când am stat de vorbă cu A. M. Gittlitz despre Vreau să cred, el suspecta că oamenii nu vor să mai facă parte din partide, nu mai sunt dispuși să se supună disciplinei de partid. Cred că este o afirmație prematură la nivel general, dar se poate să fie valabilă pentru anumite segmente de populație. Cum ar fi pentru o generație de cadre didactice, liber profesioniști și activiști de meserie care s-au format deopotrivă în ultimii ani de socialism de stat precum și în cel mai sălbatic capitalism, iar pentru care implicarea politică trebuie să prefigureze altceva decât disciplina impusă de acele sisteme. Asta nu înseamnă că acea categorie trebuie abandonată, ci că trebuie să-și găsească altă formulă de activitate politică. Pentru că așa cum am spus la început, proiecte ca DEMOS au luat naștere tocmai fiindcă decenii de capitalism din ce în ce mai intens globalizat au rodat în structurile clasice de putere ale stângii. Căutăm alternative încă din anii 1960. Nu știu cum vor arăta ele dacă le vom găsi.

Am, în schimb, mai multă certitudine în privința DEMOS. Sunt sigur că prezența partidului în spațiul public se va înteți cu cât ne apropiem de 2024, urmând aceeași creștere canceroasă descrisă mai devreme, numai pentru a intra în remisie după câteva participări ratate la alegeri. Mai există și situația improbabilă, dar nu imposibilă, ca Ionuț Tudor și/sau Claudiu Crăciun să fie recuperați de un PSD ce pretinde (nu complet fără bază) a se fi reformat, dar n-aș paria pe așa ceva.

Acesta este articolul pe care mi-aș fi dorit să-l fi citit la implicarea în DEMOS, căci problemele semnalate ar fi fost clare pentru oricine cu măcar un pic de luciditate și experiență politică. Nu cred că m-ar fi deturnat din a lua parte la acest proiect, dar mi-ar fi schimbat mult felul în care aș fi făcut-o, felul în care m-aș fi implicat în discuții și afinitățile pe care le-aș fi cultivat. De aceea, îl las moștenire generațiilor viitoare. Nu pentru a-i speria din a participa în DEMOS dacă vor vrea, ci pentru a ști cum să o facă fără să producă pagube.