Unul dintre clișeele preferate ale absolvenților de psiho-umane este modelul doliului dezvoltat de Elizabeth Kübler-Ross în 1969. În el sunt descrise cele cinci stadii prin care trece o persoane pe patul de moarte. Nu știu câtă utilitate are în psihoterapie, dar rupe în analize literare și scrieri cu tentă socio-politică care-și ascund lipsa de fundamentare empirică printr-o metaforă patetică. Cam cum urmează.

Modelul doliului în editorialele presei mainstream

De când a intrat AUR pe ușa din față în Parlamentul României, n-am reușit să ieșim din stadiul negării. Mai exact, negarea că este un fenomen de masă, organic, independent, cu caracteristici fasciste. 

Într-o fază incipientă a negării n-a stat nimeni să-și pună prea multe probleme, orice raționament, oricât de defectuos, funcționa pentru propria liniștire.

Prima formă timpurie de negare a fost punerea AUR în cârca altui dușman politic. În ciuda tuturor evidențelor ce țin de discurs, mesaj și segment al susținătorilor, o bună parte din comentariatul internautic i-a asociat imediat cu PSDul, concluzionând că ar fi doar o anexă a partidului pe care-l urau cel mai mult la acea vreme și care n-avea treabă mai bună decât să-și spargă baza de putere într-un moment de slăbiciune pronunțată. Astfel, apariția AUR pe scena politică nu era altceva decât un semn al radicalizării PSD pe panta populiștilor de dreapta din vecini și un motiv în plus de a întări dreapta noastră, altfel curată, nepopulistă și chiar progresistă.

Întrucâtva similar, cu diferența că aici se minimizează și caracterul reacționar al mișcării, o parte din stângulitsă a decis că AUR e doar un USR 2.0. În cazul acesta analizele au variat în precizie și rafinament, de la unele mai puternice care recunoșteau că AUR a profitat de un culoar deschis de USR prin populismul și agresivitatea justițiară care îi caracterizează, fiind totuși o entitate calitativ diferită; altele fiind mai degrabă o oglindă a eschivelor de mai sus, înlocuind PSDul nici măcar cu PNLul, ci cu USR, o adevărată creatură politică artificială. La cel mai delirant capăt al acestei forme de negare se află reacția mai degrabă tocilărească enunțată de câteva persoane private, cărora nu o să le dau nume că-mi place să cred că-s în relații de amiciție cu cel puțin una dintre ele, care-și aleg una din multitudinea de definiții ale fascismului, o interpretează discutabil, o proiectează pe o versiune a AUR existentă mai mult în închipuiri, nu pe cea din realitate, și decid că AUR nu e un partid fascist, ci doar un partid reacționar populist cu ideologie eclectică care n-a recunoscut încă oficial că ar avea o organizație paramilitară prin care să-și intimideze adversarii politici. Ceea ce este mult mai bine și deloc îngrijorător.

Alți internauți cu creierul deranjat în fază terminală de mediul online s-au oprit asupra numărului de conturi false care reacționau la postările AUR, în speță ale principalului vector de imagine, co-președintele partidului, George Simion. Ce contează că a reușit să intre în Parlament în fața unor partide mult mai bine înfipte în politica națională, și chiar locală, ca PRO România, ALDE și PMP, demonstrând astfel un număr semnificativ de susținători cu carte de identitate românească? Important e că i-au dat lui Simion likeuri niște conturi fictive, invalidând astfel, cumva, reușita electorală. Prezența acelor reacții nu ar putea fi explicată, de exemplu, printr-un exces de zel al unor susținători sau printr-o încercare de a manipula algoritmul opac al Facebook să crească importanța acelor postări, ridicându-le în feedul a mai mulți cetățeni români cât se poate de reali.

A urmat apoi o lungă fază de negare-negare, fie pe fondul motivelor de mai sus, fie cu credința că vor dispărea imediat după criza sanitară care mult nu mai are cum să mai țină. În această perioadă, pe fondul crizei politice, AUR a putut să se plimbe liniștit prin țară cu campania neconstituțională pentru demiterea Președintului, probabil adâncindu-și astfel fondul de susținători și punând temelia unor construcții din teritorii.

Iar acum ori din lipsă de alte subiecte ori din cauză ca s-au aliniat în vreun anumit fel interesele agenților decepției ori declarația că Holocaustul este o temă minoră a mai băgat niște minte în capetele analiștilor, intrăm într-o nouă fază în care aflăm în fiecare zi despre un nou adevărat păpușar din spatele partidului. Încă de la început am vrut cu disperare să-l găsim pe Putin cu mâna în dosul lui Simion manipulat ca broscoiul Kermit, fără a găsi însă vreo legătură așa intimă, doar obișnuita și anticipata susținere generală a Kremlinului pentru orice grupare anti-sistemică cu potențial destabilizator, care în cazul de față se traduce doar printr-o timidă prezență pe Sputnik, așa cum recunoaște frustrată chiar și Europa Liberă. 

Anul trecut cam pe vremea asta, după despărțirea furtunoasă de mișcarea care a adus-o în organul legislativ, Diana Șoșoacă l-a umflat pe cel mai mic dintre marii dezvoltatori din România, Marius Lulea, într-un mastermind demn de un thriller Netflix de import, chestie care fost cap de afiș o zi întreagă și apoi în principiu s-a fâsâit. Cu proiecte de calibrul a șase blocuri ANL construite lângă Căcăcioasa din Deal, Lulea cel mult a fost pentru Simion cam ce a fost Institutul de Matematica al Academiei Romane pentru Nicușor, probabil sponsorizându-i activitatea de activist pentru unirea cu Basarabia, iar asta din principiu, cum atestă postările sale numeroase de pe blogurile Adevărul, care se întorc până în 2013. Cu toate acestea, presa nu se poate opri nici acum din a pompa narațiunea fondatorului din umbră, că dă un aer de mister, cine știe ce mușcă.

O investigație de Adina Marincea trasează rețeaua de grupări neolegionare și de extremă dreapta din țară, împreună cu poziția AUR printre acestea și intuind chiar o ecologie a acestui sistem, dar încadrarea editorială menține linia conspiratorială, dorind să aplatizeze această structură la o linie dreaptă.

Mențin că această imagine a AUR ca fiind o construcție artificială, manipulată din umbră de către ceva sau cineva, este în fond și ea o formă de negare. Se neagă ori veridicitatea discursului oficial ori capacitatea lor de a-l îndeplini, fiind doar un câine ce latră rău în lesa cuiva care nu-l va lăsa să muște. Dar în primul rând se neagă realitatea complexă și urâtă a societății românești.

Dacă reușim cumva să demonstrăm că AUR nu este un fenomen de masă, organic, independent, cu caracteristici fasciste, atunci poate nu trăim într-o societate în care 20% din persoanele cu intenție de vot ar vota un partid care consideră Holocaustul o temă minoră, al cărui co-președinte a spus imediat după ce a intrat în Parlament că partidele minoritare trebuie interzise prin Constituție, al cărui celălalt co-președinte a nășit campania CPF, al cărui des propus prim-ministru îl elogiază pe Antonescu, un partid care a încercat să facă un mic 6 ianuarie și care se opune celor mai elementare măsuri de protecție împotriva crizei COVID-19.

Dacă reușim cumva să demonstrăm că AUR nu este un fenomen de masă, organic, independent, cu caracteristici fasciste, atunci nu avem o responsabilitate colectivă pentru ascensiunea lui, pregătită cu mult înaintea lui decembrie 2020. 

Nu ar trebui să reflectăm asupra felului în care s-a realizat tranziția de la socialismul de stat, cu recuperarea moștenirii reacționare din interbelic și cu transformarea necritică a legionarilor în sfinți ai închisorilor pe care până și atât de progresistul și frecventabilul Claudiu Năsui îi jelea până nu de curând spre uimirea atâtora dintre cei care i-au oferit votul. Merită stat aici un pic asupra naivității cu care liberalii tratează anticomunismul, crezând că decurge din același umanism iluminist ca al lor și nu e un curent reacționar care nu face nicio distincție între viziuni politice la stânga lui Bismarck, cum a arătat răspândirea acuzației de sexomarxism și identificarea de către AUR a Uniunii Europene ca fiind o organizație neomarxistă. Apropo, George Simion a făcut un master pe „Crimele comunismului”. 

Liberalii ignoră și faptului că Vestul nu are doar o identitate curată, progresivă, universalistă, ci și una cât se poate de conservatoare, rasistă și imperialistă, care a fost mai degrabă tendința dominantă. Mai mult, că în acel din urmă Vest ne voiau integrați tot felul de figuri politice și intelectuale, de la ridicolul autor al Fenomenului Trump, la intelectuali de vază care s-au găsit pe poziții de putere instituțională ca Horia-Roman Patapievici. În același registru, dacă AUR nu e ce tot zic aici că este, atunci Sorin Lavric ar putea fi o excepție, un dubios critic literar sexist cu ambiții de a fi Jordan Peterson de România și nu un exemplu a ce apare lună de lună în ziarele publicate de Uniunea Scriitorilor din România, pe banii noștri, citite de toți profesorașii și veleitarii din țară. 

Apropo de Jordan Peterson, nu prevestea nimic sumbru când Cărturești Arthur Verona a pus o mare machetă în fața librăriei anunțând traducerea cărții fenomen 12 Reguli Pentru viață, nu-i așa?

Dacă AUR este un fenomen insignifiant, inofensiv sau măcar unul artificial și alogen, atunci nu contează că nu am făcut cine știe ce eforturi de a scoate fasciștii din marele front comun cu care am salvat Roșia Montana, că am minimizat elementul reacționar din galeriile de fotbal pentru că timp de șase luni a existat pe undeva și o galerie antifascistă, că am înjurat Ciuma Roșie în piață până ne-au înghețat zonele erogene. Nu contează pentru că nu iese organic și logic din societatea românească. Nu neapărat din societatea românească în masă, așa dubioasă și eclectică cum este ea, căci s-a văzut în cazul referendumului CPF că marea majoritate a românilor nu au un angajament activ pentru politici reacționare; mai degrabă pentru societatea românească așa cum este ea proiectată de către clasele mijlocii aspirante și segmente însemnate ale elitelor care dau târcoale pârghiilor instituționale.

Să luăm la o sumară radiografie numai două teme fundamentale ale AUR, unirea cu Basarabia și antivaccinismul. 

E o problemă pur și simplu faptul că tema unirii își găsește constant susținători de atât de multă vreme, deși e evident folosită pentru a spăla discurs naționalist, deseori fascist. Încă dinainte să-și ia buletinul, tânărul Simion pendula între a protesta regimul „comunist” de la Chișinău și a-l hărțui pe Ion Iliescu, ajungând în timp să se camufleze în naționalismul chipurile benign promovat de școala românească la orele de istorie, religie și muzică, de autoritățile locale la zilele orașului și de 1 Decembrie sau de industria de modă care a redescoperit ia. Iar pe lângă acest zgomot de fond, Simion a profitat și de ambițiile Cotroceniului de a fi un jucător geopolitic, mai ales de ale fostului președinte jucător Traian Băsescu, care a legitimat în spațiul public unirea ca un obiectiv politic ce poate, ba chiar care merită să fie discutat.

Cât despre antivaccinism, el apărea în planurile AUR dinainte să se știe ceva despre COVID-19, cum apare de ani de zile în discursul dreptei și a extremei drepte de pe tot globul. Pentru că dinainte să se tripeze Agamben că statul face chestii, fiind poate ceva mai vizibil în campaniile sanitare, extrema dreaptă știa cu precizie asta, încurajând ezitanța față de vaccinuri pentru a slăbi capacitatea de protecție colectivă și a încuraja ideologiile individualiste. Dacă este să revin la registrul psiho-poetic cu care am început articolul, pierzând pe drum schema, e și un impuls care demonstrează cultul morții al acestor mișcări.

Aș putea apela la previziunile lui Mike Davis, care în The Monster at Our Door a anticipat o pandemie iminentă cauză de o antropozoonoza din cauza felului în care este organizată industria agro-alimentară globală și sunt slăbite sistemele de sănătate pentru beneficiile firmelor biotech. Dar chiar și fără previziuni marxiste care de obicei indică patru din trei crize, e de ajuns să ne uităm cum scade rata de vaccinare pentru boli ale copilăriei din cauză că nu se mai fac campanii de vaccinare în școli, ci la medicii de la familie care au doze insuficiente și chiar se bazează să nu-și aducă părinții copiii la imunizare, situație care reintroduce boli ce au fost eradicate.

Câte și mai câte pot fi înșirate, de la cum nu doar că a fost lăsată să se distrugă orice fărâmă de infrastructură socială, ba chiar pretenția de avea așa ceva a fost anatemizată prin asocierea automată cu ororile comunismului, la insistența de a contrazice prin statistici și creștere economică experiența trăită a unei populații care se simte din ce în ce mai puțin reprezentată, până la imposibilitatea de a avea un dialog rațional pe seama efectelor globalizării și a poziției României în diviziunea mondială a muncii.

Dar deja simt că nu contează. Pe cât de mult stăm în negare, pe atât de repede cred că vom trece prin celelalte faze, ajungând imediat în fază de acceptare. Ce mă miră este că nu suntem încă acolo.