În mod natural, primul mondial pe care ar fi trebuit să îl văd ar fi fost cel din Mexic 86, pe la 8 anișori, anul în care am văzut-o pe Steluța devenind campioană europeană în fața Barcelonei – însă Ceaușescu și-a spus că ar fi o memă bună să nu difuzeze mondialul din Mexic. Îmi amintesc și azi bărbații României umblînd increduli pe străzi cînd s-a aflat că nu se va difuza, emaciați, vineți, frecînd disperați antene în speranța că vor prinde ceva de la vecini. Probabil că intensitatea cu care s-au întîmplat la noi lucrurile în 89 a fost urmare și a unor astfel de decizii.

A trebuit deci să-l rezolvăm pe Ceaușescu ca să apuc să văd și eu primul meu mondial, Italia 90, la 12 anișori, în vara aia dulce în care am spus un NU hotărît aerului curat și jocurilor din fața blocului pentru a sta în sufragerie cu draperiile trase privind meciul Camerun-Bolivia sau mai știu eu ce – mondialul era vară, libertate, libertatea de a face asta, plm.

Un’estate italiana

Deci primul mondial pe care l-am văzut (stupefiat, cu un sfert de fund abia atingînd buza fotoliului și sîngele pierit din obrăjiori) a fost Italia 90, cîștigat (cu atît mai sweet) de G.e.r.m.a.n.i.a pe sol italian, campionatul în care Klinsmann a inventat divingul. Nu mint, la început m-a frapat Caniggia fulgerînd pe extremă, alergînd de parcă fugea la vale, într-o prăvălire mereu instabilă, ca un apaș cu plete blonde, însă din păcate Caniggia era argentinian și din ce mai apucasem și eu să citesc, ăștia erau cu tangouri, le plăcea dansul…n-ai cum să ții, ca băiat.

Nu știam ce să fac – România ieșise într-o seară neagră cînd diamovistul Timofte ne-a ucis orice speranță ratînd la penalty de departajare (de altfel a și ajuns patron de cîrciumă prin vreun sat, cred). Coboram plîngînd scările cînd o babă din bloc căreia obișnuiam să îi tai preșurile de la ușă m-a întrebat blînd, ipocrită, ”da ce-ai mamae, dc plîngi” și eu i-am spus împingînd-o din drum ”Timofte, bre, fute-m-aș în nația lui”. Nu mai aveam deci cîine în cursă și abia ce trecuseră optimile, mai era o grămadă de mondial în față și trebuia să inventez urgent ceva, să țin cu cineva ca să aibă miză meciurile. Or, cu Caniggia nu aveam cum, cum îi plăcea să danseze și așa mai departe.

Și atunci m-a frapat G.e.r.m.a.n.i.a., tricouri albe străbătute pe piept de fascii negru-roșu-galben, prelungite pe mîneci ca aripi de foc…Lothar Matthaus era direct Wotan, un 10 tipic, care dacă talent, orice, le-a demonstrat tuturor – însă Klinsmann men… Klinsmann să zicem că alerga ca o lebădă în zbor și cînd simțea sudoare de fundaș, el anticipa tragedia, plonja frînt de mijloc ca un zbor frînt de lebădă înainte ca glonțul să-i fi atins o pană, pe el îl dobora conceptul de glonț și presimțirea tragediei – și după ce plonja 10 metri, rupt parcă în două, la atingerea pămîntului greu, el, care era menit să fie o lebădă în zbor, mai tresărea așa o dată din bazin ca electrocutat, un ultim spasm înaintea morții.

Să-l pui pe Sterling la așa ceva mori de rîs, cum e mic, înțepat așa, cu fundul ăla bombasse…n-ai cum. Mno, deci primea fundașul roșu, intrau medicii și apoi, cînd îl vedeai pe Klinsmann în picioare, ziceai ”din ce oțel e făcut acest om care deși neatins s-a prăbușit totuși atît de tragic?” Cum, am zis, atinsesem vîrsta formatoare de 12 – tot atunci mi-am limpezit persona socială, cum vreau eu să fiu în lume: și nu voiam să fiu eroul solar, liderul cam simpluț al găștii, ci ăla care stă mai deoparte așa și are un quirk, care e cu gașca și nu prea, merge bombănind mai pe lîngă, cît să nu bată pînă la el sudoarea, cu ei dar singur, mîncat pe dinăuntru de viermii unei pegre mai stranii: nu Matthaus, dar Klinsmann, nu Hagi, dar Lăcătuș, nu Kevin Costner în Wyatt Earp, dar Val Kilmer în Doc Holliday, nu Saber Rider, dar șeriful stelar Colt…

Finala a fost o reeditare a celei din 86, Germania vs Argentina, doar că de data asta s-a sfîrșit cu scorul corect și la sfîrșit Maradona plîngea dracu și Germania era campioană mondială pe sol italian, chiar sub ochii lor, cum spunea cîntecul mondialului. (Italienii se vor răzbuna în 2006, băgîndu-ne și ei un briceag la coaste și devenind mondiali pe sol german în 2006, dar atunci era déjà prea tîrziu…)

Ca Iuda scîrțîind în copac…

Au mai urmat cel mult doi ani de grație în care îi priveam pe Lăcă, Răducioiu etc., ăștia de plecaseră să joace în Italia, îi priveam ca pe niște prinți înfășați în niște parka lungi de tot, parcă albe, stînd pe banca de rezerve cu nasul băgat în acele fîșuri lungi la care visam cum visează poate copiii azi la patecul lul Azteca.

Dar deja SUA 94 era prea tîrziu – eram în mijlocul adolescenței, cel mai cretin, fake, bubos anotimp al vieții omului, începusem să ascult Nirvana, taică-miu adusese acasă de la tipografia la care lucra un volum cu copertă galbenă pe care scria Bacovia… Am distrus pentru nimic copilul solar care fusesem și cum fotbalul nu mai rima cu a umbla neurastenic prin cartier cîntînd în cap Lithium – am trădat și fotbalul, nu m-am mai uitat sau dacă m-am uitat : ca prin abur, de nu mai țin minte azi decît lucruri vagi. Și fotbalul nu te iartă – văd azi băieți care țin cu Man United și se uită la Premiere League și aș da orice să fiu băiatul care să fi urmărit la vremea mea mai atent Atleti sub Cholo Simeone, aș da orice pentru asta și din păcate nu se mai poate, ca Iuda scîrțîind în copac – dacă l-ai părăsit, fotbalul nu te mai ia cu adevărat înapoi niciodată, de aceea și azi mai văd cîte un mondial, preferabil un european, dar din păcate cam atît, restul îmi este și îmi va rămîne refuzat. Și aș da orice ca să am driveul de a-l urmări meci de meci pe Kai Havertz la Chelsea, dar degeaba, nu mai intră, efectiv mi se refuză. De aceea spuneam mai sus că prea tîrziu mi-au înfipt italienii briceagul la mondialul din 2006, pentru că nu l-am mai simțit, eram efectiv oblivious.

Singurul meci de care îmi amintesc din 2006 – periodic cîte un prost pretinde urcînd ceva pe internet că ”pentru asta a fost făcut internetul”, e o memă veche. Ai zice că e o problemă de gust personal, încărcată de subiectivitate, dar nu este – e un singur clip pentru care a fost făcut internetul, din cercetări a rezultat că este ce vedem pe ffwd înainte de a muri, este atît de pump action la 5 levels diferite în fiecare scenă încît doar analiză multă îi dă de cap, de la arbitrii excedați încercînd să stingă 3 focuri aprinse oblivious că cît dau ei să stingă alea 3 s-au mai aprins 2, este ce urăște mai mult un film românesc de la cannes și nici un participant nu poate explica ce s-a întîmplat în acea seară, ce i-a apucat pe toți din senin în afară de singura explicație logică că bogumilismul nu a fost niciodată o erezie și suntem în iad.

Prezentatorii tv îi spun Portugalia vs Olanda 2006, fan boys îi spun (cum are și o pagină de wikipedia dedicată) the Battle of Nuremberg.
Meciul deține cred că și azi recordul la numărul de cartonașe roșii și galbene împărțite într-o partidă și e un șir de vendetta siciliene a căror singură explicație rezonabilă este că a intrat dracii în ei – există de altfel un cadru cu jucătorii eliminați stînd împreună pe trepte, olandezi și portughezi împreună, transpirați de parcă exorcizați, cu un aer pe față de parcă treziți din posesie, întrebîndu-se ”dar ce ne-a apucat coaie”. Maniche a înscris singurul gol al partidei, de parcă mai conta pentru cineva.

Brazilia 2014, în vene ne curgea glorie. L + ratio

În 2014 eram încă activ pe grupul de fb Discuția Secretă (a nu se confunda cu festivalul literar Discuția Secretă, care e doar un alt festival literar, așa cum și discuția a ajuns doar un alt grup de fb) – începînd mondialul din Brazilia, cum mă grăbeam să plec de la muncă ca să prind măcar a doua repriză din meciul de debut al Germaniei împotriva Portugaliei, mă trezesc că, ca și din senin, Hit Grrl le spune celorlalți membri ai grupului că a sosit momentul să se răzbune pentru toți anii în care prezumtiv le-aș fi dat bully și să dorească eliminarea cît mai grabnică a Germaniei. Au fost de acord să se răzbune și să țină cu Portugalia. Stăteam pe mașină din Luxemburg spre casă, prins în trafic ca Napoleon pe Sf. Elena, și efectiv am simțit deodată că au 0 dreptate și doar sunt hiene, care din momentul ăla ce îmi rămînea de făcut decît să mă cobor ca cioara amiezii pe cîmp peste ei și să le smulg inima din piept cît încă sunt vii ca să o consum deasupra lor agonici.

Așa a început mondialul trăit de mine cel mai pe muchie de cuțit – pentru că ajuns acasă am pus pe fb o listă a dușmanilor mei la acel mondial și ce o să fac cu ei, lista asta a angrenat și efectiv persoane din afara discuției care doar s-au băgat în seamă (Germania nu e cea mai iubită echipă, poate știți) și, la bilanț, cîștigasem clar cu Portugalia primul meci și o sumă deloc neglijabilă de hiene mă aștepta la cotitură, la următorul meci.

Obișnuiam în vremea aia în stil mafiot ca atunci cînd pierde un dușman să îi pun pe wall o piesă muzicală de asta gen să fie clar că e semn mafiot: dacă pierdea Italia, ceva Toto Cutugno sau Al Bano, dacă Spania atunci Enrique Iglesias, se înțelege. Așa trăiam fiecare meci, stăteam palid în kimono pe canapea lîngă Ruxandra, care mă înjura că i-am băgat fotbalul în viață și acum îi explodează inima în piept, stăteam deci pal în kimono contemplînd la fiecare meci posibilitatea ca la final să am zeci de piese puse pe wall de toate hienele. Și dacă ar fi fost doar ăștia de pe Discuție, care, ok, consideră că le-am dat bully și au grounds să se răzbune, ok, mafioțelile noastre, dar erau toți ăștia veniți de afară care ce dracu aveau nu puteam să-i înțeleg, zici că erau Portugalia-Olanda la Nurnberg.

Costi Rogozanu, ciudos ca un copil, cum e el purtat de sentimente și așa, asigurîndu-mă după fiecare meci cîștigat de Germanika (și nu am pierdut unul singur în acea campanie) că nu-i nimic, la următorul ne fac praf – genul de boală avea pe noi că nici nu mai conta cu cine urmează să jucăm, era clar că o să ne facă muci: a ținut-o așa meci după meci tot mondialul pînă am cîștigat finala, am devenit mondiali și nu mai era alt meci următor și atunci a zis tot ca un copil de ăla ofticat ”bravo!” și eu i-am răspuns matur ”mulțumesc frumos”. Îmi spulberasem toți dușmanii pe rînd, stătuseră tot mondialul cu fb deschis pe wall la mine si pe altă pagină yt cu piesa muzicală deja luată cu copy, așteptînd doar să se termine partida și să mi-o pună cu paste pe wall, dar de fapt nu apucaseră să pună nici o piesă, i-am umplut eu de piese muzicale pe toți și acum umblam pe cîmp printre stîrvurile lor, cu penisul agățîndu-se de cîte un maț cum îmi atîrna mai jos de genunchi etc.După semifinale, după ce servisem Brazilia cu 7-1, de se ruga PornHub de utilizatori să nu mai urce meciul pe site că rubrica de public shaming e mult overload, le-am scris prin fb tuturor dușmanilor doar asta:

”dusmani ai mei, nu stiu daca va sunt familiari iezii intr o livada cu mormane de pietre cind ii apuca nebunia o anume stare a festivitatii si sarbatorii cum sunt uneori peste tot si alteori se opresc o clipa ca sa te priveasca peste umar cu ochii lor galbeni, asa si jucatorii mei de fotbal preferati, ai germaniei, va fac sa va intrebati poate, sper: e iedul cind se uita la mine cu ochi aurii constient ca il fluier, il huidui, il antipatizez? va spoon eu, nu e, isi face doar șmenul de glorie a grației”

Qatar, anii deșertului

Știu cum funcționează Germania, în cicluri largi, durează decade să își construiască o echipă care să smash și să aibe și puțin noroc în viața asta de căcat. Și cînd echipa aia a reușit, e deja prea matură și trebuie să o ia de la capăt cu construcția, alte decade de durere. După mondialul din 2014 a venit un euro de palidă glorie cînd italienii de pe Discuție s-au trezit iar din senin să mă amenințe cu piese și că mă fac pilaf, cum se juca Germania-Italia, dar l-am făcut eu pe portarul Buffon de 40 de ani să plîngă și i-am făcut eu pilaf plus piese, plus, din pur dispreț pentru țara bășinilor Franța, eu și colegul Dumitrache Miticov am fost pe rînd atunci în Portugalia și am manifestat și ca rezultat Portugalia a bătut Franța în finala aia dizgrațioasă în curtea lor, în patul lor la cel mai rușinos mod după ce l-au indisponibilizat criminal pe CR7 prin măcelarul Payet, căruia de atunci nu-i mai pronunță nimeni numele la modul serios.

Mondialul din Qatar, cel de azi, este cel mai pasiv, mai nevizionat de care îmi amintesc. Și nu suspectez că e de la boicot, I mean a fost ieri mondial în Rusia și nu l-a mai boicotat nimeni. Bănuiesc că e doar de la anotimpul strange, de obicei mondialele sunt legate de vară. După ce Spania a blătuit meciul cu Japonia ca să se califice de pe locul 2 din grupă pentru a evita, lol, Croația și, lol, Brazilia, a fost una din puținele saisfacții meschine să văd haosul venind peste calculele lor meschine și să-i văd pierzînd cu echipa aleasă, Marocul. Generic, la mondiale lumea iubește surprizele, ca asta. Dar surpizele de fapt really doar distrug sportul – pentru că ce fac, se încordează două meciuri, îi încurcă pe cîțiva dintre băieți după care se împiedică singure prin optimi sau ceva și doar au încurcat degeaba. Singura surpriză care a cîștigat ceva vreodată a fost Grecia și atunci i-au urît o lume întreagă – în rest doar privează spectatorul de niște meciuri for real.

De aia e mai classy europeanul decît mondialul, mai puțin exotism, mai fotbal. Cu un mondial de ăsta ca și cum n-ar fi – deși văd că pe final se mai ambalează lumea, există și specia asta care se uită de la sferturi încolo: dar măcar dacă ar tace, dar sunt și vocali, descoperă cîte un fenomen de sezon și încep să se exprime că ah ce echipă fără să aibă minima considerație de a se gîndi să nu plictisească, cum ei se uită de ieri și alții de mai demult – cu un mondial deci de ăsta ca și cum n-ar fi, mi-am spus zilele trecute: AR TREBUI SĂ CÎȘTIGE PORTUGALIA, CA ATUNCI CÎND AM MANIFESTAT, SMR.

I mean, au fost mereu prin preajmă, ca și Olanda, și n-au și ei plm un mondial, de ce n-ar merita și Portugalia un mondial, smr – îmi place de ei, sunt ca mine, finussi, acroșanssi, slightly coca, așteptam odată la coadă un bilet pentru un tren din Lisabona spre Cascais cînd mă trezesc cu un tînăr că vine la mine și direct ”apadisao caheu Cascais mulierosa contersau?”, de a trebuit să îl rog că în engleză pls și a fost cel mai frumos compliment pe care l-am primit vreodată în călătoriile mele.