De câteva luni a devenit ceva mai cunoscut în spațiul activist internautic un nou personaj cu potențial de ascensiune politică rapidă pe model Băsescu, Cumpănașu sau Șoșoacă: Stăpânul Gunoaielor. El a apărut cumva natural, ca ciupercile după o ploaie mocănească radioactivă de primăvară, după ce Seniorii Dezastrului din USR l-au uns șef peste Garda de Mediu. Vorbim, bineînțeles, despre Octavian Berceanu, un fost inginer silvic, fost consilier la Primăria Tzoapei în vremurile bune când partidul nostru iubit era în opoziție și consilier pe probleme de Mediu în Senat.

Deși defectul profesional de gunoaie comuniste ne-o cere, n-o să zicem că Berceanu e ecofascist. Dar de ce să mințim, are toate coordonatele ecofascismului. După ce a devenit Lordul Copturii Galbene din gropile de gunoi, omul și-a amplificat filmele de mesia al ecologismului și a început să facă din oră în oră live-uri cu acțiuni scoase parcă din Caracatița. Flancat de gabori asasini și jandarmi mascați, un Berceanu blindat de o vestă antiglonț descinde în gospodării sărace din jurul Bucureștiului, unde demaschează Mafia Reciclării, care se face vinovată de nivelurile de poluare mari din București.

Apoi urmează actul justițiar: amenzi peste amenzi, amenințări adresate comunităților locale sau proprietarilor de terenuri pline cu gunoaie de construcții, nimic nu scapă ghearelor Lordului concepute special să facă dreptate Terrei. Apoi toate astea intră în malaxorul jurnalismului „obiectiv” preocupat de fapte bune și așa ajunge peste meleaguri mitul că Stăpânul Gunoaielor se luptă intens cu rețele criminale de reciclare și corupția statului.

Liveurile pline de acțiune și de metafore colonialiste ale Stăpânului completează perfect regimul săptămânal de inflamare bucureșteană prin buline roșii.

Cunoscut simbol de frică miticească, bulina roșie vine de data asta sub forma de hexagon însoțit de un număr, cu cât mai mare numărul, cu atât mai roșie hexagonul. Acest sistem de o eleganță soră cu faimoasa formulă E = mc2 a fost pus la punct de o coaliție de ONGuri mari și mici, împreună cu firma românească care a produs platformele low cost, sub înaltul patronaj al firmei IKEA. E de la sine înțeles că sistemul e aplaudat de Stăpânul Gunoaielor.

Acesta este, de altfel, chiar scopul unor rețele de senzori de poluare low cost, detectarea zonelor problematice și investigarea lor. Deoarece Capitala este binecunoscută în toată țara pentru gradul înalt de curățenie al străzilor sale, pentru ghenele sale de bloc unde poți să iei un picnic fără nicio problemă, dar și pentru milioanele de copaci întregi care o decorează, este logic pentru oricine deține un nas și un creier că sursa poluării nu poate fi decât externă orașului.

Nasul fin al orășenilor este un alt mare atu aici, și o bună metodă de a verifica acuratețea senzorilor de care până mai recent se găseau pe siteuri precum Aliexpress sau Banggood –producătorul pare că i-a retras de pe piață, nu se știe de ce. Mai mult, aparatele au o valabilitate de trei ani. De fapt, nasul e singura metodă, întrucât nicio altă calibrare la condițiile locale nu a fost realizată pentru aceste unități de detecție a poluării ilegale.

Acum, putem să fim cârcotași și să atragem atenția că există mai multe articole științifice care au evaluat eficacitatea rețelelor de senzori low cost și au descoperit că acestea pot fi extra-sensibile la variațiile meteo locale, cu precădere umiditatea din aer, dar de ce să punem la îndoială capacitatea primordială a românului de a mirosi putoarea altui român?

Spre deosebire de senzorii electronici, organul olfactiv obștesc nu detectează doar nivelul de materie particulată cu dimensiuni între 1 și 10 microni din aer, dioxidul și monoxidul de carbon, sau dioxidul de sulf, ci și compuși volatili mai specifici, putând să identifice exact diferența dintre arderile de gunoaie generice de la 20 km de oraș și arderile din soba de la casa cu curte din spatele rezidenceului.

Astfel, organicul și anorganicul se completează reciproc, hexagoanele se înroșesc, nasurile sunt scoase pe geam, iar sinapsele neuronale și cablajele de cupru se împreunează într-un dans sinestezic cu discursul justițiar al lui Berceanu în timp ce transmite live topitul de cabluri de pe lângă București. Sigur, asta nu rezolvă pe termen lung problema pieței negre a reciclării(la fel cum un război împotriva drogurilor n-a rezolvat resorturile pur capitaliste din spatele traficului de droguri), dar măcar putem concluziona:

„Da bă, chiar miroase a ars să-mi bag pula, are dreptate senzorul. La următoarele alegeri îl votez pe Stâpânul Gunoaielor cu trei mâini.”