Acest articol a apărut într-o variantă extinsă pe hârtie în Almanahul Trepanatsii 2. Stocul print este epuizat, așa că te poți delecta momentan doar cu varianta digitală. Dacă vrei mai multă almanaheală, te invităm să citești și Almanah Trepanatsii 1, și el cu stoc epuizat dar disponibil digital. Lucrăm cu spor la almanahul cu numărul 3, deci dacă îți place seria noastră abonează-te la patreonul nostru și ajută-ne să acoperim din costurile de print.

Credința oarbă în mass media pare a fi un lucru distant, mai ales în epoca digitalizării și informației. Suntem zi de zi bombardați cu ghiduri care mai de care despre cum să ne ferim de fake news, surse eronate, hoax-uri, sau ghiduri despre cum să fentăm scamerii din ”Jocul Carcalacului”. Această paradigmă a „informării din surse sigure” poate deveni sufocantă. Totuși, uităm să ținem cont că pentru dezvoltarea acestor practici parazitare din mass media este nevoie de un mediu propice, și anume, un moment de vulnerabilitate sau instabilitate în cadrul societății. Acesta a fost cadrul pentru teoria pe care am putea-o numi „Ciuperca Lenin”. Podzolul hoax-ului a fost anul 1991, cu câteva luni înainte de căderea URSS-ului. Catalizatorul acestei farse a fost deschiderea spațiului sovietic către Occident, mai ales pe plan cultural, măsuri precum perestroika (reorganizare) sau glasnost (deschidere) ajutând la propagarea conținutului media inspirat de șabloane occidentale. Emisiunea A Cincea Roată, găzduită de Serghei Sholokhov, jurnalist și critic de film, era urmărită de milioane de telespectatori și avea ca scop dezvăluirea lucrurilor ascunse de ochii publicului.

Alexei Yurchak, profesor de lingvistică socio-culturală și antropologică la Universitatea Berkeley din California, este autorul unui eseu intitulat A Parasite From Outer Space: How Sergei Kurekhin proved that Lenin was a mushroom. Contextul socio-cultural al URSS-ului a dat naștere stiob-ului, o formă de umor care s-a dezvoltat la începutul anilor ’90, definită de Viktor Martizen, cel care a introdus termenul în retorica academică în ’93, ca fiind „o construcție parodică a unei realități paralele pe baza unui material cultural care era considerat sacru”.   Yurchak s-a axat pe studiul stiob-ului la jumătatea anilor 2000, susținând că stiob­ul are nevoie de „o supraidentificare cu un obiect, persoană sau idee care stă la baza stiob-ului, până în punctul în care este imposibil de a ști dacă este vorba de o susținere reală, ridiculizare subtilă, sau o combinație dintre cele două”. Cei care practicau acest tip de umor reușeau să combine seriozitatea și ironia la perfecție. Această bâză oarecum neobișnuită poate fi văzută ca o strategie relativ sigură de a face haz pe seama regimului totalitar din Uniunea Sovietică, care la vremea aceea era în declin mai ceva ca acțiunile la bursă.

Autorul hoax-ului Ciuperca Lenin a fost Serghei Kuryokhin, artist implicat în domeniul teatrului și muzicii încă din 1970, ajungând să devină popular în scena undergound datorită trupei Pop-Mekhanika, trupă care combina sunetul rock’n’roll-ului cu muzica clasică, sunete de animale și orice altceva ce părea interesant. Un fel de Guerillian al zilelor noastre. Obscuritatea în care Kuryokhin trăia a dispărut la data de 17 mai 1991, când teoria Ciuperca Lenin a ajuns pe micile ecrane cu tub catodic în emisiunea A Cincea Roată, găzduită de Serghei Sholokhov, jurnalist și critic de film. Emisiunea era urmărită de milioane de telespectatori și avea ca scop dezvăluirea lucrurilor ascunse de ochii publicului.

Jucând rolul unui intelectual erudit, Kuryokhin a vorbit timp de o oră despre teoria sa cum că după consumul ciupercilor psihedelice de-a lungul anilor, Lenin a devenit o ciupercă, fiind consumat de miceliul acestora, transformarea sa fiind scânteia care a dus la Revoluția Rusă. Această teorie a pornit atunci când Kuryokhin a descoperit în Mexic obiecte de artă din revoluția proletară de la începutul secolului XX, aceste NFT-uri primitive fiind similare cu imaginile revoluției din 1917. Acestea erau dovada existenței unor mentalități asemănătoare, care existau peste mări și țări concomitent.

„Aceasta nu este o concidență, treziți-vă oameni buni!”, își spunea, probabil, Kuryokhin. Numitorul comun? Psihedelicele. Halucinogenele fiind prezente în Mexic și Rusia, farsorul nostru a susținut că acestea au contribuit la succesul propagandei din timpul Revoluției Ruse. Fiind privit de milioane de telespectatori, Kuryokhin a spus ceva de genul „Băi, pripașilor, Revoluția a fost dusă de oameni care au consmat psilocibină până în punctul în care personalitățile lor au fost înlocuit de miceliul ciupercos. Am dovezi incontestabile că acest lucru este adevărat, iar realității nu-i pasă de sentimentele voastre.” Printre aceste dovezi exista și o schiță a mașinii blindate din care Lenin își ținea discursul, care, după spusele lui Kuryokhin, semăna cu rădăcinile unei ciuperci.

Pe lângă schiță, mai erau și scrisorile dintre Lenin și Stalin, în care Lenin spunea că se simte blană după ce mânca ciuperci și un obiect neidentificat care apărea în materialele video, având forma unei ciuperci. Kuryokhin și-a prezentat teoria rapid, astfel încât telespectatorii nu aveau timp să realizeze că tot ce spunea el nu avea niciun sens. Sholokhov a ajutat la consolidarea teoriei cu ajutorul unui interviu pre-înregistrat cu un micologist, în care acesta vorbea despre ciupercile psihedelice, fără a pomeni ceva despre Lenin.

Seriozitatea lui Kuryokhin și dovezile prezentate nu au dus neapărat la considerarea teoriei ca fiind adevărată, majoritatea telespectatorilor intervievați de Yurchak la începutul anilor ’90 spunând că au rămas confuzi la auzirea ipotezei. O parte au luat de bun ce văzuseră, dat fiind că exista o combinație de încredere față de media televizată și ideea că nimeni nu ar păta imaginea unei personalități precum Lenin. Kuryokhin a devenit faimos la nivel național după apariția sa pe sticlă, farsa sa fiind considerată amuzantă, dar în acelși timp făcând populația să pună sub semnul întrebării nu doar imaginea atribuită ciupercosului bolșevic, ci și tot ce era difuzat la TV. Kuryokhin a murit în 1996 și, în mod ironic, unii dintre cei care știau de farsa lui se întrebau dacă moartea artistului era, de asemenea, o altă farsă. 

Hoax-ul a fost lansat la momentul potrivit, în locul potrivit, fiind prezent și astăzi în cultura rusă. Pe lângă partea amuzantă a farsei, există și o urmă de pragmatism: când vine vorba de mass media, dubiile pot avea rostul lor.