HomeInstitutul de Trepanatsii Literare "Florent Monclair"Cum m-am lăsat de băut cu antidepresive și cu Partidul Comunist Chinez

Cum m-am lăsat de băut cu antidepresive și cu Partidul Comunist Chinez

Fiindcă nu mai funcționam social, m-am lăsat de băut cu antidepresive: a fost super, nouă luni m-am simțit FORTZĂ, am ținut-o langa în distracție, glume proaste și scandaluri, de am reușit să-mi fut o grămadă din relațiile sociale. La realizări și fapte bune, pun faptul că m-am apucat de  Partidul Comunist Chinez.

Houston, we have a problem

M-am lăsat de băut pentru că nu mai funcționam social – reușeam cu greu să mă adun să muncesc 2-3 ore mahmure; agonizam într-un job part-time de 900 lei pe lună, făcut din pat, și ieșeam din casă doar să mă duc la terasa doamnei Jana, aflată la 300 metri de mine. Beam singur, scrollând mobilul – și așa se consuma toată viața mea socială. Iar banii – se știeeee! – se fac între oameni, nu în Himalaya și în singurătate.  

Pe lângă asta, la o lună, două, făceam pe mine. Situația era în halul ăla de scăpată de sub control că de câteva ori mi s-a întâmplat pe drumul de întoarcere de la terasa unde beam, aflată la 300 metri de mine. Scaunul devenise o apă explozivă cu spumă, motiv pentru care a trebuit să reduc drastic ieșirile în oraș – și, când scoteam bicla în centru, făceam harta wc-urilor de pe traseu: veceul de la Kaufland de pe Calea Ferentari, cel de la Penny de la Veseliei și cel de la Mac de la Unirii.

Era inconfortabil când se întâmpla anesteziat de alcool – și groaznic de umilitor când o pățeam treaz, cu triggerul rușinii setat pe maxim: la o fază de-asta i-am dat mesaj lui Ovidiu (faimosul chitarist), dar nu mi-a răspuns. Apoi mi-am luat inima în dinți și am sunat-o pe Cătălina, o prietenă foarte bună, care mi-a zis du-te dracului, ești beat. Nu sunt beat, jur, am scâncit, și, după câteva întrebări de control, s-a convins și indurat să vină să mă ia cu mașina. Răstimpul până la venirea ei l-am petrecut cât mai departe de oameni, într-un scuar încercuit unde mă făceam că butonez mobilul.

Analizele mi-au ieșit bune (ficat, pancreas, stomac), concluzia fiind că mi-am futut flora intestinală de la peturile industrioase de bere – și că dacă mai vreau viață normală e cazul să mă las de băut. Bad, bad news: am mai făcut-o o dată, pentru 5 luni, și a fost literalmente oribil, 5 luni în care uram pe toată lumea, explodam din orice și mă sufocam în scârbă. Ce vorbim, eram pericol social: dacă n-ar fi existat Facebookul să-mi exteriorizez verbal scârba de viață și oameni, aș fi ieșit cu maceta pe stradă.

Puțin respect pentru știință, vă rog, fără ceaiuri, mindfulness sau psihoterapie

Când am luat decizia, eram la ai mei, la țară. Noi, Schiopeștii, suntem cam familie Addams, motiv pentru care ne-am tras abonament la o psihiatră prin mâna cărora am trecut cam toți – maică-mea, soru-mea, o mătusă. Plus două vecine, cărora maică-mea le-a vândut pontul.

„Domnu Schiop”, m-a luat diplomatic, „dumneavoastră înlocuiți o dependență cu alta. Încercați mai bine cu psihoterapie”. Am crezut că o strâng de gât; pune-mă femeie pe ceaiuri, mai bine. „N-am bani de psihoterapie”, am dat trist din cap. „Ca să vă opriți, e necesar să căutați cauzele pentru care ați ajuns în situația asta, să vă întăriți motivația”. Păi nu e destul că înainte să vin mi-am făcut clismă să nu vă fac rușinea aici în cabinet? „Nu mai funcționez social și, în plus, sunt foarte anxios”, am zis în schimb. „Dar de ce sunteți anxios, v-ați întrebat?” etc etc, la naiba, femeie, dă-mi odată pastilele alea și m-oi descurca eu cumva.

În sfârșit, cam neconvinsă, psihiatra m-a pus pe tratament – Serlift („Zoloft”) și un anxiolitic, Spitomin, care lucrează cumva tot pe serotonină. Și a funcționat – de fapt nu că a funcționat, a zbârnâit, a funcționat mai bine decât era cazul, de m-a băgat de-a dreptul în manie: am dat-o în activisme și justițiarisme turbo, ce vorbim, am devenit mai sever decât Dumnezeul Vechiului Testament, de mi-am futut jumate din relații, inclusiv pe alea aducătoare de bani. Pentru un artist freelance e pericol mortal asta, te condamnă la inaniție.

Come to daddy

Primul care a observat că nu sunt chiar în regulă a fost un amic de la țară, Claudiu – am ieșit cu el la o bere fără alcool la crâșma din sat și n-am stat o clipă locului, pe lângă că am vorbit ca un bot defect, „ah Claudiu ce ți-aș face de te-aș prinde”, l-am mângâiat pe frumosul păr și l-am invitat pe genunchii mei, „come to daddy” – ce vorbim, m-am distrat de am rupt. „Bă tu ești mai rău decât dacă ai fi beat”, a comentat îngrijorat. Când, după o discuție plină de glume de autobază pe net mi-a zis că sunt razna și ar fi cazul să cer un nou consult, l-am pus direct la index, n-am mai vorbit cu el.

E loc comun asta – degeaba tragi de mânecă să reducă motoarele un ins în episod hipomaniacal, că tot ce o să obții e să-l enervezi la maxim: el se simte extraordinar, cu o încredere în sine fantastică și un creier zbârnâind de luciditate – deci cu siguranță problema e la tine, nesimțitule.

În plus, dispoziția mea e de când mă știu ciclotimică, pe sinusoide – perioade lungi sub nivelul mării, de plictiseală și urât, cu scârbă de oameni și muncă, urmate de scurte episode cvasimaniacale în care vorbesc mult, fac glume proaste la foc automat pe care mi le râd cu delicii și construiesc în detaliu planuri de îmbogățire rapidă cu care le fac capul pătrat celor care se nimeresc prin preajmă. Problema cu Zoloaftele e că mi-au săltat sinosoidele mult peste nivelul mării, drept pentru care stările de scârbă și urât s-au evaporat, iar episoadele cvasimaniacale au devenit discotecă.  

Cum m-am convertit la socialismul chinezesc

La București, în Ferentari, deja zbârnâiam: mi-am zugravit apartamentul, mi-am colantat mobila din dormitor, am umplut casa de canale de cablu de a început să arate a hală industrială și i-am găurit pereții cu o bormașină nou nouță de la Lidl.

Când te lași de băut te trezești cu o grămadă de timp care trebuie umplut, direcționat. Pe lângă renovări și găuri în pereți, m-am apucat și de Partidul Comunist Chinez, cum alți abstinenți de bunul Isus. Pe undeva, era firesc să ajung la soluția asta: sunt ateu din școala generală, maica-mea a fost până-n 84 secretară cu propaganda de partid la Primăria din sat, iar eu, pionier model care a pus cu totul botul la educația materialist-științifică promovată de regimul comunist; în continuare, cred neclintit in teoria atomică din fizică, big-bang-ul din cosmologie și teoria darwinistă a evoluției.

Iar China are ateismul științific în sânge, e doctrină de stat la ei, încât, ca pui ateu de comunist, n-am cum să nu-i iubesc: le-a scos tibetanilor religia și Evul Mediu din cap, I-A VACCINAT CU FORȚA, a închis casta teocrată a călugărilor în mănăstiri să se exploateze între ei, iar celor împilați de clica lui Dalai Lama le-a băgat canalizare și veceu în casă, bașca le-a tras autostrăzi și căi ferate să-i lege de civilizare și dezvoltare… Altminteri, subiectul Tibet mă plictisește de mor – am citit cu sufletul la gură istoria artei chineze după 1949 a lui Yan Zhou, dar la pasajele despre artiștii tibetani am capotat; capitolul despre Tibet din Istoria Chinei moderne a lui Femby l-am sărit direct.

Citindu-l pe Xi

China comunistă mi-a umplut deci viața și mi-a dat un sens, am devorat grămezi de cărți, occidentale sau din mainland China. Am citit cu adnotări Construcția de partid în noua epocă și Studiu asupra gândirii economice din cadrul socialismului cu specific chinezesc promovat de Xi Jinping în noua erăși chiar nu pot să zic că m-a plictisit; din contră, am zis bravo baieti, uite ca se poate limbă de lemn și altfel decât Ceaușescu, Brejnev, Biden sau Blinken.

Cadou de la maică-mea care iubește partidele comuniste.

Dincolo de ceva floricele ceremonioase de stil confuciano-marxiste, limba de lemn din Studiu asupra gândirii economice… e bizar de austeră și la obiect, nu departe de principiul lui Wittgenstein, tot ce se poate spune se poate spune clar, iar despre ce nu se poate vorbi – metafizică, utopie – să se tacă. Ca să dau un exemplu: trei din cele patru capcane pe care le discută economistul liberal Geoge Magnus in Red Flags. Red Flags: Why Xi’s China Is in Jeopardy, sunt deja analizate în termeni economici chiar mai clari în volumul chinezesc (aging trap, debt trap și middle income trap). Atât cartea lui Magnus, cât și articolele din hiperlinkuri trebuie luate cu sare; cum observa și Michael Roberts, economiștii angloamericani și-au făcut un obicei din a anunța măcar odată pe an iminenta prăbușire a Chinei, din cauză că statul controlează prea mult economia.

Construcția de partid… e atât de înghețată și serioasă că parcă e scrisă de un procuror. „Strictețe” e cel mai frecvent cuvânt, bate chiar „disciplină”. De la un punct încolo, limbajul e atât de marțial că te ia cu cu fiori pe șirea spinării. Liderii cu rang înalt și copiii lor (aka beizadelele) care se dedulcesc la Cele Patru Abateri (în principal, hedonismul și extravaganța) trebuie pedepsiți cu fermitate. Demnitarii „trebuie să se obișnuiască să muncească și să trăiască acceptând supravegherea și constrângerile”, iar partidul „trebuie să intensifice supravegherea reciprocă in interiorul conducerii.”

„Conduita actuală a partidului a dezamăgit (poporul)”, spune Xi – e posibil ca alegerea lui în fruntea Chinei să se fi datorat necesității unui conducător cu mână forte, care să dea un reset Partidului, cu prea multe cadre trăind în gated communities, cadrecare țin poporul la distanță, dar sunt (mult prea) legate de mediile exclusiviste de bussiness și sfidează prin consum ostentativ. „Fundamentul conducerii partidului este foarte puternic, dar dacă nu vom rezolva problemele apărute în conduita partidului, ne-am putea confrunta cu tragedia păbușirii.”, conchide tăios ca bisturiul Xi.

Btw, anul fixat de Deng ca bornă a (re)începerii construcției comunismului, 2050, a devenit în noile planuri ale partidului anul trecerii țării din rândul tărilor upper middle, între statele high income, adică bogate. În Construcția de partid…, comunismul e pomenit mai mult ca „nobil ideal”, cu rol mai mult inspirațional. Nu știu dacă să mă bucur de asta.

Cum am căzut în cultul lui Deng

 Apoi l-am descoperit pe Deng; Mao, s-o spun pe șleau, nu m-a dat pe spate – avea geniu politic (chiar republicanul anticomunist Kissinger o recunoaște), dar în textele lui e prea mult să facem, să dregem. Am halit două biografii ale lui Deng (Vogel și Pantsov), am citit pe nerăsuflate volumul de Opere Alese tipărit în 1987 la Editura Politică (actualmente Humanitas). Dumnezeule, am descoperit uimit, băiatul ăsta e atât de sec că îl bate la cur și pe Wittgenstein: nicio poezie cu comunismul luminos, nicio preocupare față de stilul înalt confuciano-marxist, doar FAPTE, PROBLEME, SOLUȚII ȘI DISCIPLINĂ.

Bibliotecă sino, valorând mai mult de 5000 lei.

Cred că beția ideologică de cuvinte a Revoluției Culturale l-a scârbit așa de tare pe Deng încât, după 1975, când e primit înapoi în Biroul Politic, o dă mai sec, mai prozaic și mai direct ca o soacră acră: că mecanicii de tren să-și ia sufertașe cu mâncare, nu să se oprească la restaurantul gării, că de-aia trenurile au întârzieri; că manipulanții schimbă beți macazurile și trebuie luate măsuri drastice; că le mulțumește cu respect bătrânilor comuniști, dar a venit momentul să lase locul tinerilor care înțeleg mai bine noua orientare; că ședințele tre să fie scurte, concise și la obiect și că cine nu are ceva de spus să tacă. Off the records, despre Gorbaciov s-a pronunțat scurt: mare idiot. Cum să nu-l iubești?

Soldat al Partidului Comunist Chinez

La fel ca heroina, antidepresivele au și ele o perioadă de honeymoon, în care m-am dus cu totul în manie, discoteca din capul meu a devenit festivalul UNTOLD întins de luni bune. Pe ușa de la intrarea în apartament mi-am lipit un abțibild cu steagul măreței Republici Populare Chineze. Pe cei care intrau îi salutam ceremonios cu Glorie eternă Președintelui Mao, vizionarului Deng Xiaoping și marelui Partid Comunist Chinez, dragul meu. Mi-am cumpărat de pe Aliexpress tunică revoluționară, șapcă proletară cu stea roșie (pentru vară) și căciulă căzăcească de soldat al Armatei de Eliberare a Poporului (pentru iarnă). Am decis că asta o să fie ținuta mea pentru evenimente formale, nu contează că lansare de film, festival literar, nunta vărului Ionuț din Cluj sau prezumptiva înmormântare a bunicului meu de 94 de ani.

Yuani la intrare în sufragerie să-mi aducă noroc.

Cartea mea Soldații tocmai se traducea în germană; i-am comunicat editorului ca la lansare o să deturnez orice întrebare politicoasă din public, inevitabil legată de situația gay-lor în România, într-o apologie avântată a realizărilor harnicului popor chinez, de la programul de reformă și deschidere al lui Deng încoace.

Lui Florin, iubitului meu polițist, i-am propus ca dacă ating țintele din planul cincinal 2020 – 2025 și împușc o excursie gratis în China, o să-l iau cu mine la Beijing să ne parteneriem civil. Apoi, sub Poarta Tienanmen, ținându-ne de mână, să ne jurăm credință unul altuia și Partidului Comunist Chinez: „în trei ani faci 48, ieși la pensie și scapi dracului de jurământul de credință veșnică față de statul român”. „Poți să uiți”. „Florin, în democrația vibrantă din România nici într-o sută de ani n-o să vezi parteneriat civil. Ești un element integru, disciplinat și cu o mare putere muncă, ți-o spun sincer: ai mari șanse să fii recuperat de PCC”.

 La bere, le explicam prietenilor mei că șansa salvării planetei din ghiarele încălzirii globale stă în renunțarea urgentă la capitalism (o spune până și Vice)– și că singurul stat care are capacitatea asta e China, fiindcă are instrumente de control al băncilor, capitalului și neliniștilor sociale, încât, dacă partidul decide că e groasă, poate să vireze spre alt model economic.

După ce am câștigat un proiect de 5000 lei cu Primăria Capitalei, l-am anunțat pe patronul meu că renunț la jobulețul de 900 de lei, fiindcă ținta pentru anul în curs e un venit de 1000 euro net, iar jobul lui mă trage înapoi de la mărețul obiectiv. „Getting rich is glorious, Claudiu. Ca să construim comunismul trebuie mai întâi să avem ce împărți poporului, că nimicul degeaba îl împărțim”, i-am citat din Deng.

Mai aveam un as financiar în mânecă, să fac o manevră cu o editură de nișă, abonată la afetzeneuri, din care să-mi trag măcar mia de euro, aplicând la fondurile alea culturale cu o antologie de poezii scrise între 1999-2008. Editurul spunea că avem șanse – două poezii fuseseră publicate în 2002, la un an după decriminalizarea homosexualității în România (și la cinci după China), și alta, onania must die, în 2005, în Tribuna, de la care mi-am luat afurisenie de la mitropolitul Bartolomeu Onainia. Editura urma să-mi inventeze activități remunerabile ca să-mi iasă banul gros, gen căutare prin arhive, ziare, subsoluri de net, muncă de editare (volumul fiind practic gata, deja redactat de Răzvan Andrei, cu o copertă lucrată de Cătălin Furtună și cu promisiunea lui Iovănel să scrie ceva de bine pe copertă).

Planul de afaceri era ca și făcut: o perioadă urma să merg pe pierdere de bani și followeri, să investesc în competență și cărți, după care să mă recalific în jurnalist pe China. Și în 2005 când m-am apucat de manele, am făcut la fel, profitând de faptul că alergam singur pe coluar și că panica morală din jurul lor creștea de la o zi la alta, ca acum cu China (când până și bulicica radicală de stânga ocolește precaută subiectul socialismului cu caracteristici chinezești). Deși viitor hegemon mondial, deși țară de 1,3 miliarde, deși în regimul trecut ne-am simpatizat și ajutat maxim, la ora actuală nu mai avem nici jurnaliști, nici universitari prezenți pe media care s-o acopere decent: cu excepția lui Dan Tomozei, știu doar copy-paste din propaganda americană securistă, adnotate, pentru luciu științific, cu referințe la Kissinger, Grahan Allison și inevitabilul Femby. În spirit dengist, am decis pragmatic și entuziast că se putea mânca o pâine bună pe China.

Cum m-am certat cu vecinii că nu au vrut să-mi plătească factura la curent

Din documentarul bipolarului Stephen Fry, am rămas cu ideea, nu știu cât de adevărată, că tulburarea bipolară funcționează cam ca amfetaminele: după o perioadă de euforie frenetică, urmează un interludiu de agitație dureroasă în care simți nevoia să te cerți violent – și apoi, odată consumată faza asta, te prăbușești în depresie. În cazul meu, cu ciclotimia amplificată de pastile, am simțit de la un punct încolo că euforia glisează insidios spre o poftă acerbă de scandal: Florin, gagicu-mio, mi-a reproșat că îmi sare țandăra din orice și că ce fac nu mai e caterincă, ci glume cu iz de batjocură proastă. Vară-mea de la Sibiu mi-a zis și ea că am devenit nesimțit, arunc petarde ca derbedeul din fundul clasei, doar ca să savurez țipetele furioase de după. Ei i-am spus tam nesam că la 44 ar fi cazul s-o lase mai moale cu ținutele sexy, e deja babă și în câțiva ani, la menopauză, o să înceapă să pută a ursoaică, de-am lăsat-o mută și nici c-a mai vorbit cu mine, așteptând niște scuze care n-au mai venit.

Steagul de pe ușa de la intrare.

Când Piedone, cu pușcăria suflându-i în ceafă, s-a pus pe ctitorii, umplând Ferentariul de parcări și înlocuind gardurile din jurul blocurilor cu unele de 1.80 de grădină zoo, mania confruntațională a găsit contextul ideal să se ascundă freudian după o cauză nobilă.

În fața apartamentului meu era un teren verde de 2000 mp; în două săptămâni a fost defrișat și făcut neted ca un cur de bebeluș. În numele ecologismului, i-am spurcat pe ăia care au venit să ia acordul de la locatari, am urlat la șefii de șantier, m-am contrat cu vecinii. Pentru ei parcare=civilizație ca-n restul betonat al orașului, iar spațiu verde=boscheți și căcați. „Du-te înapoi la țară vecine, dacă nu-ți place civilizația de la oraș”, mi-a recomandat unul mai hâtru. În zonele muncitorești, ierarhia se face după vechimea în bloc – cei vechi decid sonor, ultimii mutați stau cu gura mică și iau notițe.  

Fața blocului după ce a fost tunsă.

Un prieten arhitect mi-a zis de ce autorizații e nevoie pentru o parcare – mediu, ISC și Rutieră. Șantierul nu avea niciuna dintre ele. Ca babele procesomane, le-am făcut reclamații peste tot – dar am obținut doar stoparea pentru o zi a lucrărilor și niște amenzi.

„E un nebun în zonă care face reclamații”, vorbeau îngrijorați oamenii in fața blocului, în ziua în care lucrările s-au oprit. „Eu sunt ăla”, le-am mărturisit satisfăcut, zâmbind larg. „Fiindcă n-ai mașină”, s-a uitat compătimitor și cu ură o doamnă la mine. „Mută-te la vilă cu piscină, dacă nu-ți convine în Ferentari. La bloc, majoritatea decide”, m-a luat altul la pulă. Mi-a sărit muștarul, „ Apartamentul meu e în buza parcării. Eu mă coc la vară de la un căcat de parcare de care nu mă folosesc, tu cu mașină ești bine mersi la scara B. Ia zi, îmi plătești tu factura la aerul condiționat?”

Au fost mai multe certuri, le-am propus să reducă măcar la jumate parcarea și restul spre bloc să-l lase zonă verde. Nu, că planul e deja făcut. „Perfect, atunci o să continui cu reclamațiile”. Le-am mai propus, sarcastic, să scriu la ziar că o comunitate inimoasă din Ferentari s-a decis să salveze spațiul verde plantând rânduri de copaci între locurile de parcare. La asta, mai că s-au panicat. I-am liniștit că am glumit, „Doamne ferește, dacă pică vreo crenguță pe cotețul de 1000 de euro din Germania?”. La ora aia eram deja văzut ca nebunul blocului (dar totuși ceva sculicică, ziarist sau actor, și le era peste mână să mă scuture dur) și de-aia mi-am permis, la sfârșit, să le urez bărbaților să-și vândă cotețele germane la samsarii cu RABLA, iar femeilor să-și plimbe cărucioarele cu bebeluși pe parcarea încinsă la 40 de grade, să se simtă doamne de oraș. De la faza asta cu parcarea, câțiva oameni din bloc nu mă mai salută.

„Și cum e vecină cu 9 lei litru de benzină?”, am întrebat-o la sfârșitul lui iunie pe aia care se uita compătitor la mine că n-am mașină, „soru-mea săraca e distrusă, stă și se uită la Golf în parcare.”

Cățelashul Ozzy

Empatia n-a fost ever punctul meu forte, nu o dată mi s-a reproșat că aș avea tendințe sociopate; or Zoloaftele m-au făcut zen ca butucul, mi-au tăiat empatia cu totul. Grațian e un gay de vârsta mea, scund, urâțel și cu o pleată dalbă de rocker, crescută de la 17. Suferea după iubitul lui, un activ futăcios și leneș care i-a dat papucii după trei ani de relație, de fapt, l-a părăsit după ce Grați și-a pierdut jobul din corporație. Câteva luni Grațian a umblat tot cu nasul roșu de plâns și, ca să se consoleze, și-a luat o minune de cățelash cu care posta nonstop poze, ca o mamă nebună după bebeul ei. Pe mess ne inunda cu vești despre ce ghidușii a mai făcut javra aia urâtă cu spume, „Ozzy e bi, a încercat să călărească un pechinez în parc” (+filmuleț ca dovadă), și evident ca în contrareacție cățelul ne-a devent îngrozitor de antipatic.

Când a început să se mândrească cu puța feciorului, trimițându-ne poze cu ea, am zis până aici. I-am scris unui prieten comun, un băiat delicat, milos și mai naiv, „Ce ghinioane pe Grați, incredibil… Sechele pe plămâni de la COVID de abia mai urcă scările, George i-a dat papucii și acum i-a murit și Ozzy; pe bune, parcă-i blestemat… Ce să fac? E terminat, răspunde în monosilabe.” Cătălin, nevinovat, îl ia prin învăluire, că ce mai face, că se gândește să treacă mâine pe la el, că și el a avut o pisică și da, e incredibil cât poți să te atașezi de un animal. Grați nu înțelege nimic, care-i faza cu vorbele alea alese și întortocheate, și cand se prinde scoate flăcări pe nas, „Cine ți-a spus?”. Aceeași poveste le-o livrez și altora, care sar și ei cu condoleanțele pe mess. Patru luni m-a pus pe hold după faza asta.

Războiul din Ucraina: 124 pierderi pe Facebook

Cu activismul chinezesc cam bălteam, oricât încercam să o dau la provocare – doar Radu Gârmacea, redactorul-șef de la Humanitas, s-a milogit de o reacție. Subțire rău, dezamăgitor, nici măcat prieteni de facebook n-am pierdut.

Lucrurile s-au schimbat, dar nu în bine, cu războiul din Ucraina, unde am pierdut în două luni 124 de prieteni de Facebook. Dar nu asta e problema, ducă-se pe pustii, prietenii de fb sunt carne de tun, masă de manevră, cu sau fără ei lumea e la fel de nesărată – problema era că războiul ăla mi-a furat complet scena cu China: mai mult de o lună oamenii au fost calați exclusiv pe Slava Ukranini, nu mai erau interesați să citească altceva, pur și simplu în afară de asta nimic nu mai vindea: „terminați dracului odată, nici la Alexandra Măceșanu n-ați ținut-o așa în buclă”.  „Când mamele nasc, armele să tacă…”, am promovat la răzbunare un concert caritabil, Salvează un înger, dedicat mamelor și nou-născuților din maternitățile ucraineene.

Poza oficială

Însă motivul real pentru care am detestat războiul ăla e că urăsc inflamările morale, oricât de nobile ar fi cauzele care le-ar anima; valabil și pentru entuziasmele, valurile necontrolate de empatie, și ele sunt chestii care mă fac să borăsc instant. Sunt pentru luciditate, analize reci, chirurgicale, la limita cruzimii – dacă ar fi după mine aș scoate emoția din spațiu public și aș închide-o în spații private, cărți și galerii de artă. Iar războiul ăla a scos ce e mai penal din oameni, NATO NATO COAIE COAIE, 2,5% în plus la Apărare, mame eroine scoase la înaintare ca pisicile pe Facebook, până și dobitocul de Boris Johnson devenise erou pe intransigență morală.

În isteria aia imbecilă, să mă radicalizez pe China, „the adult in the room”, a devenit cea mai rațională decizie. Mă uitam la CGTN, BBC-ul chinezesesc, cum deconstruiește ipocrizia americană și imperialismul războinic din discursuri nobile, cum îl pune-n discuție și pe Stoltenberg vizavi de dezastrul din Ucraina – iar emisiunile astea îmi turnau balsam pe suflet.

Cum m-am răzbunat pe British Council că m-au plătit în mângâieri pe cap

La fel de tare ca US mă enervează lacheul imperialiștilor americani, UK, unde recunosc că am și niște idiosincrazii, umori personale. La câțiva ani de la lansarea filmului Soldatii, pentru care am scris scenariul, Ambasada UK m-a invitat la o proiecție-discuție a filmului, via British Council. (Non)Evenimentul era genul frecție birocratică, inventat ca să bifeze în agenda culturală a instituției partea artistică pe minorități sexuale, atenția deosebită pe care statul britanic o dă acestui segment vulnerabil și atât de talentat. Zic noneveniment pentru că la ora aia filmul ieșise din cinematografe sau festivaluri și pensionat pe Netflix, iar puștii din Ferentari urlau după mine uite-l pe poponarul din filmul ăla. Am vorbit despre film, gayi din România și romii din Ferentari, iar la recepția care a urmat am dat mâna cu ambasadorul, un gras cam hodorogit căsătorit cu o tipă de culoare mult mai tânără ca el; cu un zâmbet țeapăn de sticlă m-a întrebat cum mă simt și apoi s-a tirat la cunoștințele lui. Și asta a fost tot, not a penny.

Dacă mă chemi până acolo să-ți fac agenda artistică pe gay, scobește-te măcar de 30 de pounds, căcănare, l-am făcut de căcat într-o postare în care i-am tăguit șandramaua de pe Jules Michelet. Mă scoate din minți meschinăria și condescendența asta de mare putere, gen fii fericit, săracule, că te-am băgat în seamă, că poți să ne bagi în CV, știi, noi suntem buricul pământului și vârful de lance al coolness-ului mondial. Hai sictir, încetează să mai crezi că ochiul stăpânului îngrașă vita, că mângâierea ta pe cap ar ține de foame.

Nu regret că i-am făcut de căcat stabilimentul (nemții de la Goethe Institut, de exemplu, îi dau suta de euro și dacă te scot din casă), dar îmi pare rău că n-am ținut cont de faptul că între organizatorii evenimentului era și o amică pe care o plac mult ca om (ea mă invitase, de fapt) și că dând în stabiliment am dat și-n ea și că probabil reacția mea i-a picat rău, a întristat-o. Dar pe pastile mi s-a rupt de detalii de-astea, le-am trecut la pierderi colaterale. Ceea ce e greșit.

Anarhocomuniști surprinși în timp ce făceau trolling anticomunist

Spărgeam într-o veselie vase pe pereții de Facebook, „cineva să mă oprească, numa să îndrăznească” – dar cine? Cu alcoolul e simplu: bei și pentru o seară ești biciul lui Dumnezeu pe Facebook, împarți agresiv dreptate pe ce ti se pune pata pe moment – și în anxietatea și durerea de cap de a doua zi te ia cu rău de jenă, ștergi postări cu zece mâini și îți ceri spășit pe privat scuze, „bă, am fost beat și la beție devin cioban, iartă-mă”. Cu antidepresive la bord dai de pământ cu păcătoșii până te plictisești, nu mai există o mahmureală în care să-ți pui cenușă-n cap, pastilele își fac impecabil treaba și taie orice anxietate sau vinovăție. Rămâi convins pe viață de dreptatea ta, satisfăcut la maxim că mamă ce i-am zis-o, cineva trebuia să spună lucrurilor pe nume – cu rezultatul că, odată intrat pe bucla asta, m-am transformat într-un mic Vadim: în 9 luni, mi-am luat 7 zucc-uri ca croitorașul cel viteaz, majoritatea de la postări scăpate de sub control.

Spectacolul cel mai grandios l-am dat cu surorile din facțiunea anarhocomunistă; grandios și ca impact și ca costuri, arzându-mă rău la buzunar. Cu anarhocomuniștii am un război surd – ei mă văd arogant, misogin și toxic, eu, pseudostângiști care fac wokewashing liberal și, ca substitut de revoluție proletară, inflamări morale prin campanii de cancel.

Eu sunt cu stânga veche, „ARO” – cu lupta de clasă și comunismul istoric, cu umanismul iluminist, ateismul și tehnologia, cu disciplina și ierarhia, cu agricultura intensivă și antinatalismul chinezesc, cu statul puternic și chiar cu supravegherea (dacă interesul general o cere – când, de ex, pentru interesul salvării civilizației, capitalismul o să trebuiască scos pe tușă). Anarhocomuniștii sunt cu colectivele dezierarhizate și zapatismul, cu democrația pură ca Fecioara Maria și antiautoritatea, cu antispeciismul și cancelul, cu minoritățile, ritualurile păgâne și spiritualismele new age, cu agricultura miniaturală bio și schimbarea vocabularului ca formă de acțiune revoluționară, plus un gen de comunism de seră învățat la universități din Vest, mefient la comunismul istoric.

Iar pe partea medicală – eu sunt cu pastilele, ei cu psihoterapia și mindfulness-ul.

Ca stângiști civilizați ce suntem, nu am dat războiul pe față, doar ne-am evitat reciproc. Empowered de comunismul chinezesc și amorsat de pastilele de scandal, am început să bag pervers bățul prin gard, nemurind prin meme antispeciismul, zapatismul, colectivele dezierarhizate, literatura angajată de sectă, teoriile postcolonialiste, veganismul, neospiritualismul păgân.

În perioada asta justițiară, a avut loc și un festival literar queer, unde, prin forța lucrurilor, a trebuit să împărțim aceeași încăpere. Înainte, mai apărusem în tunica Mao la un curs de scriere jurnalistică și ca DJ la un party. Le festival, am putut în fine să lansez proiectul chinezesc, îmbrăcându-l ca performance – am citit fragmente din Deng care m-au uns la suflet sau pe care le-am socotit susceptibile de a ridica nivelul politic din sală, de a-i scoate pe artiști din rătăcirea fracționismului, boala care a rupt stânga românească în secte, aruncând-o în ridicol și irelevanță.

Am citit despre necesitatea disciplinei și a aplicării cu severitate a regulilor pentru scoaterea Chinei din haosul lăsat de Revoluția Culturală și grupările fracționiste; despre misiunea artiștilor, în general, și a celor angajați (ca membri de partid), în particular; despre misiunea primordială a socialismului, care trebuie, înainte de implementarea nobilului ideal al comunisului, să asigure bunăstare pentru cât mai multă lume, ca să-și dovedească astfel superioritatea în fața capitalismului. După circa nouă minute, discursul meu a fost oprit de aplauze anarhocomuniste furtunoase, parodiind unanimitățile de la congresele lui Ceaușescu. Nu m-am lăsat, am continuat cu responsabilitatea colectivă a conducerii PCC față de greșelile Marelui Salt Înainte, care nu pot fi atribuite doar tovarășului Mao; a urmat alt set interminabil de aplauze, pe care tot așa am așteptat răbdător să se termine; apoi altă intervenție, alte aplauze și bisuri – și dă-i și luptă până la victoria finală.

Citind din Deng lucrătorilor culturali queer din domeniul literar.

Ceea ce, am analizat la berea de după festival cu băieții mei gay, era splendid, însemna că manifestul meu subversiv își făcuse efectul, stârnea reacții ca în vremurile când dădeam cu manele pe la urechi burgheze; în plus sabotajul anticomunist al anarhofeminiștilor confirma strălucit teoria că comunismul lor nou-nouț de campus american era doar o petardă liberală. Și de ce m-aș fi supărat – eu îi trollasem pe instagram de pe pagina mea, ei mă bruiaseră la festival să mă car de pe scenă, „hai moșu, ne mai poluezi mult cu dricul tău ARO?”; eram, cum se zice, chit.

Am serbat deci succesul polemic al manifestului, iar acasă i-am mulțumit public Vedei Popovici pentru performance-ul anticomunist și Editurii Humanitas pentru publicarea în 1987 a volumului lui Deng.

Alianțe, nu uniune! Iubirea trebuie să fie consensuală!!!

Așa cum eu cu băieții mei ne hăhăiam la terasă vorbind despre valențele cuvântului queer, „premium gay”, „gay cu coroniță”, că oricâte puli ai suge asta nu te mai califică ca queer, ci discursul (feminist, anitcapitalist, antispeciist, vegan etc), care doar el poate să te facă gay, presupun că la fel s-au adunat după festival și artistix anarhocomuniștx într-o șezătoare zapatistă unde au tocat festivalul – și ieșind noaptea târziu cu o postare, scrisă de o poetă: că literatura queer nu se suprapune cu literatura identitară LGBTQ+, adeseori problematică, că din festival n-a lipsit misoginia, uneori internalizată, că uite, și azi Marele Scriitor a trollat feministele, anarhistele, tot ce mintea lui toxic masculină a putut să cuprindă.

minte toxic masculină honestly m-a durut în cur, în discursul anarhocomunistx asocierea masculin + toxic e mai frecventă decât copulele în limba română – dar la faza cu trollatul am luat foc: adică de șapte luni citesc doar China și despre China, adică îmi sparg capul să parcurg cu dicționarul și wikipedia volume de economie din care dacă înțeleg trei sferturi, adică din precaritatea mea de lucrător cultural îmi rup de la gură peste 5000 de lei să-i bag în cărți – iar o poetă snowflake îmi spune că fac bâlci și trolling prost?

Și atunci am dat-o ca ultimul cioban – că e o vacă oportunistă care călărește cauze confortabile și woke prin care nu riscă nimic, că nu mi-e clar ce expertiză sexuală și artistică o califică să pună ștampila de literatură queer; că în spiritul dengist al căutării adevărului în fapte, queer trebuie să continue să însemne supt de pulă și lins de păsărică, nu dat din clanța ideologică woke; că mă calcă pe nervi atitudinea patronising a feministelor, care, via umbrela incluzivă queer, se fac stăpâne pe mișcarea LGBT, urechind sau dând bărbaților gay coronițe de gay premium – și că ar fi cazul să-și vadă de ciorba lor, să rămână ca-n trecut aliate ale mișcării, nu parte a ei. Nu e încă cazul să ne unim destinele –  până una-alta, iubirea trebuie să fie consensuală, să ne placă la amândoi.

Cu poeta am fost atât de crud și mitocan, încât a doua zi, după ce postarea mea a fost ștearsă de Facebook, am simțit nevoia să-i repet și pe privat că e o vacă oportunistă cu limbă oengistă de lemn, ca să fiu sigur că mesajul ajunge la ea. Eram out of orice control – când Vlad Viski m-a tras de urechi zicându-mi că de data asta am depășit orice măsură și să-mi cer scuze imediat, am refuzat, cine pula mea ești tu să-mi spui ce să fac, cine pula mea se crede Leonida Lari asta?

Când am aflat că poeta a căzut în depresie și nu mai iese din casă, că și-a șters profilul de FB, am umflat din umeri. Din punctul meu de vedere, plătisem pentru ceea ce am făcut: mi-am luat amendă de la editorul de poezie, care mi-a dat unfriend și s-a dezis public de mine – deci pa și pula bani mulși din afeceneuri.

Abia spre sfârșitul tratamentului, după ce am renunțat la Spitomin și am redus Zoloftul la 25 mg, am simțit ceva ca o undă de remușcare, care s-a accentuat în timp. I-am citit poeziile – erau bolovănoase, împiedicate și bolnăvicioase, dar bune, bune tocmai pentru că erau bolovănoase și împiedicate, străbătute pe dedesubt de un flux de durere imposibil de contrafăcut. De aici încolo, faza a început să mă macine, să-mi rămână lipită de creier. În definitiv, fata spusese ce crezuse ea și prietenele ei de cenaclu, în postare nu dăduse măcar nume, iar contul era setat să fie vizibil doar de prieteni – pe scurt, fusese o reacție timidă, minim invazivă… Într-un final, mi-am cerut iertare, dar era târziu, răul fusese făcut.

Ce să mai zic?

Ce să mai zic? Anarhocomunistele sunt cu psihoterapia și noua spiritualitate, eu cu pastilele și tehnologia. În cazul meu, ar fi mers o combinație între astea două, tratament și un psihoterapeut pe care să-l plătesc și pentru că bag bani în el să-l ascult când îmi spune unde-s prin ceapă.

În rest, chiar dacă am pierdut social, financiar și ca reputație, am fost însutit recompensat cu revelația și credința în destinul măreț al Republicii Populare Chineze, sub conducerea înțeleaptă a Partidului Comunist, singurul care ne poate scoate din cancerul capitalismului și salva ca civilizație (civilizație însemnând știință, tehnologie, administrație și ceva infrastructură fizică; arta și marii greierași pot să lipsească). Fiindcă, deși e destul de probabil să supraviețuim ca specie, nu-mi doresc s-o luăm de la început, cu Mad Max, matriarhat și cooperative zapatiste.

(Ca pont final – cumpărați Aud cum se formează sarea, o superbă antologie de povestiri scrise de autori din mainland China născuți după 80 (deci direct în noul sistem economic). Majoritatea povestirilor au tematică urbană, sunt frapant de similare ca univers cu douămiismul și postdouămiismul românesc – și, thank God, niciuna nu e cu Tibet. Iar dacă vreți o carte cu viziune de stângă cinstită ARO despre China, luați Revoluții în oglindă a lui Perry Anderson și Wang Chaohua, care compară URSS și RPC; o să să înțelegeți mai bine de ce a avut dreptate Deng să-l facă idiot pe Gorbaciov și, în plus, e o bună introducere la cea mai discutată carte de economie despre tranziția Chinei,  How China Escaped Shock Therapy de Isabella Weber – carte recomandată și de gurul economic al stângii, Cornel Ban).

2 COMMENTS

  1. poate ca economia lor o duce ok, dar majoritatea oamenilor in mainland nu 👍🏼, avem ce invata dar nu exista inca o solutie perfecta

  2. La inceputul secolului XX-ea atat Socialisti cat fascisti admirau stiinta biologica beat de la darwinismul si derivau din ea idei eugenice. In cazul nazistilor a dus lumea la catastrofa. Stiinta de astazi pot fi pseudostiinta de maine. Si eu cred, ca adevarile stiintifice nu pot fi discutate ca o „parere“ de ex cu antivaccinisti, dar si stiinta e manipulabila si instrumentabila.
    Si cumva e bine, ca intr-o democratie functionala un guvern gresit poate fi inlocuit cu o alta. Nu am foarte mult incredere ca democratia neoliberala ramane functionala pe lunga durata si nu naste fascismul, dar de asemenea nu am incredere ca intr-un partid elitist nu va naste si un fascism pseudocomunist nationalist ca si ceausismul.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

0FansLike
0FollowersFollow
0SubscribersSubscribe

Populare

Cine e italianca care a cucerit tiktokul înjurând în română

0
Recent, au devenit virale pe platforma de videoclipuri scurte tiktok câteva clipuri cu o tânără care vorbește româna stricat, din toate punctele de vedere. Italianca apare foarte nervoasă de fiecare dată și își înjură iubitul român. Motivele variază, ba că i-a mâncat ciocolata promisă ori că nu poartă căciulă sau că a uitat să-i cumpere de la magazin lămâie. Toxic Mary, numele sub care își promovează activitatea, a strâns sute de mii de vizualizări în ultimele câteva săptămâni și se apropie vertiginos de cotele de popularitate ale unor alte produse social media precum Luis Stan sau TJ Miles, deja celebri și pe canalele mainstream de televiziune. Canalul deținut la comun de Toxic Mary și prietenul ei are circa 250.k urmăritori și cifrele sunt în continuă creștere, deci în curând să ne așteptăm să îi vedem pe cei doi la Kapatos.