O zicem pe șleau, Cristian Fulaș este unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani. Dar mai important e că, deși e un fin cunoscător de cele mai bazale concepte din Derrida sau Foucault ca orice intelectual rasat din provinciile României care caută un marker de distincție să-l pună într-o lumină mai bună în fața maselor de intelectuali care maxim și-o dau cu ce-a comentat despre literatură Călinescu acum 69 de ani, e unul dintre cei mai vajnici luptători cu toate lucrurile care țin în spate literatura noastră din trecut, prezent și viitor: ideologia, feminismul, comunismul, comunismul chinez, femeile, comunismul românesc, corectitudinea politică, mișcările eliberatoare, femeile feministe, femeile în general.
Cel mai recent, Cristian Fulaș a răbufnit într-o diatribă pe facebook în care, ca orice om de cultură important din Cocorăștii din Vale, a ținut să ne țină la curent cu opinia lui despre scandalul de anul acesta de la premiile Mihai Eminescu, când organizatorii au șters o porțiune din înregistarea video a evenimentului de pe social media pe motiv că o poetă nominalizată a citit o poezie cu “conținut sexual”.
Surescitat, Fulaș n-a dormit două nopți și a scris o poezie care merită premiul Eminescu și care umbrește prin valoare estetică toate poeziile scrise până acum de femei feministe, femei sau persoane queer. Ne-a trimis-o pe poșta redacției și ne-a rugat s-o publicăm.
Iată artă:
Femeia e goală în pat.
Trupul umed și mlădios unduiește
în cearceafurile roz bombon
lăsând între cute urme de dorință.
Golul dintre picioarele ei hibernează
și așteaptă primăvara bărbăției mele.
Odiseea plăcerii începe.
Mai întâi îmi dau jos pantalonii,
pe urmă cămașa, ciorapii și chiloții.
Pe urmă îmi duc mâna jos și caut primăvara
și îi fac cu ochiul femeii să vină să mă ajute.
Femeia freamătă și se apropie de mine cu spasme de felină.
Mâinile noastre se întâlnesc căutând primăvara.
Ne strângem mâinile în jurul primăverii
și floarea îmbobocește.
Delir. Thanatos. Suspine.
Femeia cade pe spate gâfâind din tot corpul,
fără a părea să se sature vreodată.
Mă apropii cu fața de golul căscat în ea,
golul dintre picioare,
o gură știrbă de unde ieșeau gemetele,
și ascult cu atenție, să le memorez cadența,
și desenez cu creionul pe o hârtie harta locului.
Acum sunt pregătit, acum plonjez în femeie,
de pe trambulina erosului,
mă arunc gol în golul femeii dintre picioare,
acum nu mai e un loc pustiu,
acum e plin de primăvara bărbăției mele.
Ea nu mai era ea, era doar un corp în care aveau loc procesele
primăverii: soare, flori și ciripit de pasăre.
Femeia mă înfuleca, mă înghițea hulpavă,
nelăsând nici măcar un strop de primăvară
să ajungă pe podea sau în altă parte decât în ea.
Când n-am mai avut primăvară de dat,
femeia mi-a strangulat bărbăția cu mâinile
și, cu ochii lucindu-i, a gustat-o cu vârful limbii,
știind în sinea ei că ea fusese pricina
acelei luciferice spume.
S-a șters apoi cu antebrațul
și gustul păsărelelor ciripind
i-a stăruit o vreme în minte.
Se făcuse vară.
superb. ce-aveți cu omul, atît poate el.
femeia ca obiect al plăcerii bărbatului.
“Niște oameni de la trepanatsii au luat o poză fără acordul meu și au creat un articol în care îmi pun sub condei un poem. Totul e inventat. Într-o lume normală ar trebui dați în judecată toți, mă abțin, au și ei joburi la stat, sinecuri, tot felul de chestii. Sunt în general cercetători științifici și universitari, oameni pe care statul român îi plătește să facă ceva pentru cultură. Poate că ar fi amuzant, dacă nu ar fi cât se poate de ilegal. Sigur că totul e în siajul încercării de linșaj de ieri, nu am eu ce le face, e felul extremei stângi de a face cultură. Cu parul sau cu ajutorul altora sau prin tot felul de stângăcii și enormități. Un singur lucru: Bă băieți, dacă aș scrie așa de prost cum scrieți voi în poemul ăla mi-aș da foc de rușine, sărakilor cu pixu ce sunteți. Deocamdată ne amuzăm, să nu ajungem la faza legala.” Cristian Fulas
De ce mințiți în ultimul hal, pramatiilor marxiste, că v-a trimis Cristian Fulaș acest text nedemn de cuvintele limbii române? Cititorii site-ului să știe că poemul lui Fulaș este următorul (din romanul Ioșca, o capodoperă):
————-
femeia-și muta enorma bărbăție în toate găurile fără a părea să se sature vreodată.
când fața bărbatului s-a apropiat de acel gol căscat în ea, de acel gol plin care era ea însăși fără de ea, i s-a tăiat respirația. Plăcere. Aiurare. Moarte. Ea nu mai era ea, ea doar un corp care-și dorea ca acel cap uriaș să intre în ea și să umple acel nimic, să-i aducă alinarea, să încheie odată acel chin care nu se mai sfârșea și care era dorință.
ea s-a aplecat lacomă deasupra lui și și-a deschis gura știrbă și l-a înfulecat, l-a înghițit hulpavă, gâfâind de o plăcere nespusă, nelăsând nici măcar un strop să ajungă pe podea sau în altă parte decât în ea…
————
Și, într-adevăr, este la ani lumină distanță și cale lungă de bazaconiile premiate de juriul premiilor Mihai Eminescu.