Homeinvestigatsii OcultisteCum e să dormi lângă Timișoara la minus doișpe grade, după ce...

Cum e să dormi lângă Timișoara la minus doișpe grade, după ce ai străbătut mii de kilometri pe jos

fotografii de Oana Stoian

„Salut, băieți. V-am adus hainele astea”, le zic unor tipi pe-un teren viran ajuns cunoscut drept „Afghan park” în lumea migranților de lângă Timișoara. E trecut de 19 în seara asta de 24 ianuarie, și deja ne clănțăne dinții la minus șase-șapte grade celsius. „Nu-s vreun mare șmen hainele, dar mai găsiți și câte ceva gros de pus pe voi. Văd că mănuși aveți, dar prietenul vostru – nu. De unde sunteți?”, îi întreb.

Am un grup de trei oameni în față. Doi sunt ochelariști în adidași albi, și seamănă destul de mult între ei. Aflu că-s frați și că vin din Pakistan. Celălalt e din Afganistan. El e cu mâinile goale, așa că mă pun să caut prin traista de supermarket în care știu că am pus câteva perechi. Găsesc și i le înmânez, în timp ce pakistanezii se uită la celelalte veșminte. În câteva ore, temperatura va ajunge la minus doișpe celsius.

Ca să-nțelegi, Timișoara a devenit de peste un an unul dintre punctele principale de tranzit pe ruta spre Europa din Orientul Mijlociu. În trecut ți-am povestit despre cum au ajuns să fie agresați de Poliția de Frontieră, am stat la un interviu cu Fritz despre ce se poate face pentru ei și ce nu, și am petrecut și o zi însorită cu ei pe final de februarie 2021, înainte să fie izgoniți din Timișoara în urma unei crime prin care-și reglau ei conturile (despre asta, într-un subiect viitor).

Aș vrea să-ți livrez azi un text trepanat și optimist despre cum au ajuns să se descurce în țările-destinație, să-ți arăt că Inspectoratul General pentru Imigrări sau autoritățile locale le construiesc centre în care să doarmă omenește, ori vreunul în care socializează și se distrează cu timișorenii. Din păcate, realitatea e alta. Iar treaba mea nu-i să te mint.

Pakistanezii se duc înspre supermarket, iar eu îmi iau rămas bun de la afgan. O iau către fostul liceu din apropiere, pe care migranții îl folosesc drept adăpost temporar.

Vezi tu, o grămadă dintre ei, după ce ajung la noi în Timiș din Serbia și sunt înregistrați de autorități, sunt trimiși în centrul de carantină din oraș special amenajat pentru cei care trec frontiera fără acte (două săptămâni, din rațiuni pandemice). Apoi, sunt arondați unui centru pentru migranți din țară. Dar majoritatea se întorc pe lângă Timișoara, că vor să-și continue drumul către Germania, Franța, ori alte țări unde-or avea familii, prieteni sau pur și simplu vor să înceapă o viață nouă.

Centrul din Timișoara e, în general, plin. Așa că majoritatea-s trimiși la mama dracu’, la cele din Giurgiu, Șomcuta Mare (Maramureș), București ori Galați. Asta doar ca foarte mulți dintre ei să revină apoi și să doarmă aici, pe la liceul abandonat de lângă terenul viran (când e mai frig) sau sub cerul liber (vara-toamna).

În situația asta e și Abbasid, un adolescent din Kabul de care dau când ajung pe la gardul dintre teren și liceu. Văd că nici el n-are mănuși, așa că-i dau o pereche, cu care spargem gheața. Îi explic și că-s de la presă și care-i interesul meu principal.

„Da, poți să vii și să vezi. Eu sunt aici cu familia mea. Opt membri în total, cu părinți cu tot. Cel mai mic membru este sora noastră. Are opt ani.”

Ne ferim ochii de arbuști, apoi printr-o gaură în zidul de ciment. Însă nu intrăm în clădirea de beton a liceului. Ci, printr-o portiță cum vezi în poză, Abbasid mă poftește într-o hală metalică adiacentă, în care familia a făcut un foc. Asta-i singura lor sursă de lumină și de căldură. Abbasid se pierde în negură, ca să le dea restul de haine.

Pe unul dintre scaunele aflate în jurul focului mă poftește să stau Halal, fratele major al lui Abbasid. Prin apropierea flăcărilor mai e un adidas rupt și stingher, dar și un borcan cu lichid alb în care plutesc ceva boabe de mazăre, probabil urmând să fie împărțit de cei opt la cină.

„Am venit de șaișpe zile aici. Suntem de vreo patru ani pe drumuri. Am străbătut ruta clasică: Afganistan – Iran – Turcia – Grecia – Macedonia – Serbia. În mare parte, pe jos”, îmi spune el.

„Ți-e dor de Kabul și de țara ta?”, îl întreb. „Bă, dacă ar fi pace, n-aș avea ce să caut aici, să mă feresc de frig doar la foc.”

Ajungem să discutăm și despre talibani. Halal îmi zice că nu știe ce vedem noi în mass-media, dar e rău de tot acasă. Zilnic fug oamenii din calea noii puteri, auto-instaurată în urma unui război dezastruos. Afganii mai vorbesc cu cei de-acolo pe Whatsapp și pe Facebook. Toți cei care au posibilitatea, se apucă să se care. Asta în ciuda faptului că, mai nou, îmi zice că te pot și împușca iranienii la frontieră, dacă te prind.

Chestionat de centrele în care a stat de când a trecut la noi, îmi zice că el e acum arondat celui din Șomcuta. „În ăla de carantină e de-aici nu-i ce trebe. Nu se spală saltelele, iar cum ai stins lumina – cum apar insectele pe tine”, îmi povestește.

Îl întreb și ce impresie și-a făcut despre centrul pentru migranți din Timișoara, în zilele puține în care a stat înainte să fie transferat în Maramureș. „Acolo e și mai aiurea, pentru că nu merg toaletele, nu funcționează dușurile… Lumea pleacă și vine constant, așa că rămâne multă mizerie în urmă.”

„Uite”, își scoate frate-su’ mâinile pline de bube și zgârieturi din mâneci, „cam despre asta e vorba”.

Din fericire, familia lor nu a fost separată pe parcursul acestor mii de kilometri. Și nici nu au dat la graniță nas în nas cu Poliția de Frontieră, așa că nu au fost bătuți. „Dar am auzit cu toții poveștile de la alți migranți în care, dacă te prind, și după ce-ți ordonă să stai pe pământ tot îți mai cară câte-un picior sau mai ațâță câinii să te muște”, explică cel mare.

„Oricum, cel mai nasol e când încerci să treci în Croația”. „Nici nu-i de mirare”, îi răspund, gândindu-mă la trecutul hiperfascist al acelei țări, care a făcut copii ce-au fost instrumentalizați în războaiele balcanice din anii ‘90. O tendință care e-n creștere iar, în prezent. 

„Vă ajută cineva, având în vedere că zilele astea sunt cele mai friguroase ale acestei ierni?”

„Da, mai e Flavius de la LOGS care ne aduce mâncare și lemne de foc. Apoi, mai vin niște oameni de la ceva organizație religioasă, sau ceva de genu’… Și mai sunt niște băieți care vin cu alte obiecte, din când în când.”

„De ce aveți nevoie cel mai mult, zilele astea?”, îl întreb. „Sincer, de chestii de pus pe foc. Că te acoperi noaptea cu toate păturile lumii, dar tot ajunge frigul la tine.”

Temperatura scade încet spre minus zece, așa că-mi ajunge și mie până-n măduva oaselor. Plec afumat și mă simt al naibii de norocos că am o casă caldă în care să dorm în noaptea asta.

În cazul în care vrei să pui umărul pentru a-i ajuta pe migranți, cei de la Centrul Social Iedera organizează o colectă pentru ei în fiecare marți (inclusiv în seara asta). Dacă ești în Timișoara le poți lăsa haine, mâncare sau bani. Dacă nu, le poți trimite – contactează-i ca să afli cum, garantez eu că-s oameni prietenoși.
O altă opțiune e să vorbești cu cei de la Grupul LOGS.


„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Îl găsești și pe VICE, Libertatea și in.TM. A mai scris și pentru Inclusiv, Scena9 sau alte publicații.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

0FansLike
0FollowersFollow
0SubscribersSubscribe

Populare

Filip Cristian, cryptomiliardarul de 19 ani de pe tiktok de proiectele...

7
Dacă ne urmărești ziarul de postironie și scandal, știi probabil că redacția noastră are o pasiune pentru tancuri financiare și tot ce înseamnă zona crypto. Dar atunci când aceste două elemente rare se întâlnesc și se unesc ca Voltron, trecem de pasiune și ne apucăm de doxat ca în rândurile de mai jos pentru că sunt semne că e pe cale să se întâmple o escrocherie.