Până în 1990, când la noi Barbu Cioculescu și Ileana Verzea publicau prima și singura traducere în limba română a lui Dracula pentru aproape treizeci de ani, Franța avea vreo șase, tipărite în zeci de ediții. Da, țara în care în care este plasat cel mai iconic roman cu vampiri, în care se voia deschiderea unui parc tematic ,,Dracula”, a avut timp de treizeci de ani o singură traducere a acestui roman. Motivele sunt diverse, spune Duncan Light, poate unul din cei mai tari cercetători non-literari ai subiectului și autorul unui studiu excelent pe Dracula ca brand turistic, The Dracula Dilemma: Tourism, Identity and the State in Romania (2012). Poate că a fost vina regimului comunist, când Țepeș nu era prea bine văzut ca personaj istoric sau are legătură mai degrabă cu angoasele lui Ceaușescu, care n-ar fi vrut să fie asociat cu ororile lui Țepeș și deci cu Dracula, care devenise încă din 1972, de la apariția lui In Search of Dracula a lui Raymond McNally și Radu Florescu, sinonim cu domnitorul Țării Românești. Sau poate că am avut și alte traduceri, dar am uitat de ele.
Într-un alt articol genial, de data asta al unui istoric neerlandez, Hans Corneel de Roos (2014), care spune că Makt Myrkranna [Puterile întunericului] (1901), ceea ce academia anglofonă considera o traducere prescurtată a lui Dracula în islandeză a cărei prefață este semnată de Stoker însuși, este de fapt un cu totul alt roman: personajele au alte nume, structura este alta și limbajul de departe mai licențios decât în Dracula. Asta l-a făcut pe de Roos să speculeze că poate Stoker și Valdimar Ásmundsson, traducătorul Makt Myrkranna, au colaborat la scrierea unei variante incipiente a romanului Dracula, care într-un fel sau altul a supraviețuit doar în varianta sa islandeză, mai palpitantă, elegantă și actuală decât romanul devenit celebru, dacă ar fi să ne luăm după ce zice de Roos.
Descoperirile astea m-au inspirat să văd dacă nu cumva prima traducere oficială a lui Dracula în limba română este, de fapt, un caz la fel de interesant ca cel pe care îl descrie de Roos. La o primă vedere, avem de-a face cu o traducere produsă de un duo cât se poate de reușit: Ileana Verzea, cercetător în domeniul relațiilor literaturii române cu cea engleză/ americană și Barbu Cioculescu, un Renaissance man al umanioarelor. Dar din experiențele anterioare cu Shakespeare și traducerile sale în limba română, știu că există situații în care background-ul traducătorului riscă să interfereze uneori cu modul în care traduce limbajul licențios, de exemplu.
Dracula, per se, este un roman destul de cuminte din punct de vedere al limbajului, cu toate că există zeci, poate sute de studii, care interpretează diverse scene ca fiind referiri voalate la tot felul de manifestări ale sexualității. De exemplu, ,,love-making”, un termen destul de așezat, este folosit în roman cu sensul de ,,pețit”, iar ,,to arouse” are orice înțeles în afară de ,,a excita”. Despre ,,sex” nici nu mai are sens să discutăm; este folosit cu referire la sexul masculin al lui Van Helsing și cam atât.
Din câmpul lexical al iubirii mai face însă parte și ,,to kiss”, care în literatura de acest gen este adesea utilizat cu scopul de a face o trimitere indirectă la sărutul vampiric. În lore-ul World of Darkness(dacă sunteți familiari cu cult classic-ul Vampire the Masquerade Bloodlines, cam știți despre ce e vorba) sau în Interviu cu un vampir al lui Anne Rice, de exemplu, acesta este singurul termen utilizat pentru mușcătura care deschide ritualul transformării din om în vampir. Deloc surprinzător, acest sens apare și în roman, de zece ori mai exact, alături de cel propriu, de a săruta pe cineva, cum ar fi un prieten sau persoana iubită.
Comparând ocurențele lui ,,to kiss” în roman și traducerile din versiunea românească din 1990, am văzut că aceste cuvinte fie tind să dispară cu tot cu contextele semi-erotice în care apar în original, fie sunt înlocuite cu forme ale lui ,,a îmbrățișa”. Asta a dus la unele situații chiar haioase în traducere: Mina lui Stoker, de exemplu, își amintește cum Jonathan o lua în brațe și o săruta, pe când în varianta românească, Jonathan o cuprinde în brațe și o îmbrățișează. Sau miresele lui Dracula, hipersexualizate în roman și în afara lui, voiau să îl îmbrățișeze pe Jonathan, nu să îl sărute (a se citi: să-i sugă sângele) așa cum relatează personajul lui Stoker de fapt. Tot prin puterea Ctrl+F-ului, am descoperit și că ,,a săruta” apare în traducere într-un context în care nu figurează în roman, ca substitut pentru ,,to worship”, total neînrudit semantic.
Aceste incompatibilități între roman și traducerea în limba română m-au încurajat să merg mai departe cu cercetările. Știam că, în franceză, ,,embrasser” are sens dublu, cel vechi de ,,a îmbrățișa” și cel nou de ,,a săruta”. Iar conform Dicţionarului cronologic al romanului tradus în România, Barbu Cioculescu a tradus doar din franceză. Așa se face că m-am dus la cea mai populară traducere în franceză a romanului, cea a lui Lucienne Molitor, care fusese reeditată de cel puțin zece ori de diverse edituri până în 1990, când s-a publicat prima noastră traducere a lui Dracula. Și surpriză: Molitor folosea ,,embrasser” exact acolo unde Verzea și Cioculescu utilizau ,,a îmbrățișa”, inclusiv în contextul lui ,,to worship” din original! Dar dacă ,,embrasser” face referire și la ,,a săruta”, ,,a îmbrățișa” nu. Mai mult, traducerea în franceză este completă, lucru cu care cea românească din 1990 nu se poate lăuda. În ,,Nota traducătorilor”, Verzea și Cioculescu chiar își fac apologia, susținând că ,,prea puținele prescurtări efectuate nu prejudiciază asupra cuprinsului, deoarece ele nu afectează pasaje, ci numai lungimi și repetiții care ar fi scăzut valoarea cărții în ochii cititorului contemporan”. O fi cum zic ei, dar e interesant totuși că omisiunile lor includ, printre altele, diferite ocurențe ale lui ,,to kiss” în sens erotic.
Despre procesul traducerii din 1990, memoriile lui Cioculescu spun, printre altele, că cei doi traducători și-au împărțit romanul ,,juma’ juma’”. Despre sursa utilizată, fie ea originalul sau poate intermediarul francez al lui Molitor, nu se menționează, din câte știu eu, nimic. Așadar, este foarte posibil să avem de-a face cu o traducere realizată integral sau parțial din franceză. În fond, Verzea a tradus, printre altele, William Golding și Matthew Arnold, dar experiența de traducător a lui Cioculescu ni-l înfățișează exclusiv ca vorbitor de franceză. Ca o concluzie, avem dovezi suficiente să credem că prima și singura traducere a lui Dracula în română timp de treizeci de ani este nu doar incompletă, ci și bazată, de fapt, pe un intermediar. Vestea bună este că, mai devreme anul acesta, la editura Vellant, a ieșit un nou Dracula, tradus de Dan Costinaș, deci dați fuguța de vi-l cumpărați, să nu vă prindă Halloween-ul descoperiți.
*Găsiți aici studiul integral realizat de Anca-Simina Martin despre originea traducerii în română a romanului Dracula.