Poate să-ți pară un clișeu, dar trăim într-o societate în care zoomerii și milenialii rup în două serviciile de streaming de muzică. Alt posibil clișeu, dacă ești decrețel cel mai probabil rupeai Radio Nova în anii 90 și înregistrai pe casetă Nirvana sau alte cringeli ale vremii. Dacă apăsăm pedala de accelerație a mașinii timpului până la podea ajungem in anul de grație 1906, dar nu în Românica monarhistă în care majoritatea populației era înrobită în rural de clasele de sus și nu avea timp de streaming Billie Eilish, ci în America. Sigur, nici în America serviciile de streaming nu erau pentru mase, dar asta nu l-a oprit pe avocatul Thaddeus Cahill să patenteze în anul 1897 telharmonium, un fel de Spotify care arăta ca scos din romanul gotic Dracula de Bram Stoker. Inițial s-a numit dynamophone și dispozitivul se folosea de rețelele de telefonie pentru a transmite muzică dintr-o locație din Manhattan în restaurante, hoteluri și case mai înstărite din zonă. Subscriberii puteau să se conecteze la telharmonium prin telefon, rețeaua de telefonie fiind conectată la firele stației telharmonium. Astfel, melodiile se auzeau direct din difuzorul telefonului, peste care se punea un fel de pâlnie mare de hârtie pe post de amplificator (încă nu se copsese amplificatorul electric).

Muzica era transmisă live dintr-o “fabrică muzicală”, cum o numea neironic Cahill. Stația se afla pe Broadway and 39^th Street și ocupa un bartai etajul care avea să se numească Telharmonic Hall. Ca să poată să genereze muzică, magazia asta imensă era dotată cu echipament și mașinării de 200 de tone.

Era o nebunie tehnologică a vremii: rotoare, panouri de comandă, transformatoare, alternatoare și alte chestii care deși azi par banale, ne place să ne imaginăm că pe atunci erau la limita sefeului pe care puteai să le vezi cu două decenii mai târziu în filmul ăla mai mult citat decât văzut pe nume Metropolis.

Cu toate că era mecanizat și electrificat, behemușul acesta muzical avea nevoie de trepăduși umani ca să producă sunete îmbietoare. Deasupra fabricii era o cameră unde se producea “magia”. Acolo muzicienii angajați de Cahill puneau în mișcare mașinăria folosindu-se de tastaturi conectate la rotoare și generatoare. Fiecare tastă activa un switch care punea în mișcare un dinam. Apoi, așa cum explică și un reporter al vremii în revista McClure’s “curentul electric trimis de mașina central este transformat de telefon în unde sonore și ajung la urechile noastre sub forma de simfonii sau orice își doresc utilizatorii serviciului să audă”.

“Aparent Cahill avea doi angajati muzicieni care cântau neîntreprut, 24 de ore pe zi”, spune Andy Cavatorta, un entuziast neironic al telharmoniumului. Ce ajuseseră și drepturile muncitorilor. “Era un fel de flux straniu nesfârșit de muzică de telharmoniu, multe piese erau compuse special pentru acest instrument.”

Muzica asta dubioasă și tehnologia din spatele ei i-a cam trepanat pe ascultători. “Prima impresie pe care o are cineva după ce aude sunetele acestei mașinării este da crek”, scria reporterul McClure’s. New York Times a preluat subiectul și a publicat un articol amplu despre telharmonium în decembrie 1906:

“Este vorba despre muzică perfecta din punct de vedere științific și poate reproduce orice instrument muzical și chiar multe altele care nu sunt produse de instrumente muzicale. Suna a țeapă, este?”

Articolul din Times l-a lovit la sentiment pe Mark Twain, care, la o săptămână de la lectură s-a dus pe 39^th and Broadway să vadă mașinăria modernă cu ochii lui. Impresionat de “frumoasa, noua” invenție, nu a făcut rabat la cuvinte, potrivit New York Times. “De fiecare data când aud sau văd o minunăție ca asta trebuie să-mi amân moartea instant”, a spus el în timp ce stătea în fața tastaturii conectată la consola fabricii de muzică. “Nu puteam să plec din lumea asta înainte să ascult muzica telharmoniumului pe repeat .”

Nouă zile mai târziu, la petrecerea de Anul Nou, Twain se lăuda cu planurile lui de a se abona la telharmonium. (Serviciul se extinsese la restaurante și hoteluri la finalul lui 1906, dar operatorii privați nu se puteau încă branșa.)

Times a relatat că după miezul nopții, primul lucru pe care Twain și l-a dorit expres în 1907 a fost “mândria post-mortem față de alți oameni morți că a reușit înaintea lor să pornească muzica de la telharmonium în casă ca pe gaz.” Nu știm dacă e traducerea exactă, dar în orice caz cam trepanat și Twain cu obsesia lui.

Ideea muzicii ca serviciu sau ca ceva disponibil instant ca apa sau gazul era “revoluționară”. Punem în ghilimele pentru că acest “instant” este disponibil doar celor care-l plătesc, deci un privilegiu care nu are nimic de-a face cu adevărata revoluție permanentă a egalității. Oamenii plăteau 20 de cenți ca să asculte opera, simfonii și rag time cu posibilitatea de a comuta pe spectacole live. Era ceva având în vedere că radioul avea să apară abia peste 10 ani. Raymond Weidnaar scrie optimist în cartea Magic Music from the Telharmonium despre “epoca democrației muzicale”. Huge if true.

După un succes răsunător în hoteluri și restaurante, telharmonium a devenit în sfârșit disponibil publicului în 1907. Planul lui Cahill era să acopere și în afara New York-ului, normal. Tanc financiar. Dar limitările tehnologice și economia se împotriveau visului lui Cahill. Fără amplificare electrică, “toată mașinăria avea nevoie de curent generat de la sursă”, explică Andy Cavatorta. “Cu rotoarele acelea el trebuia să electrifice sute de telefoane.” Era “un sistem ineficient care genera și multe pierderi de electricitate pe parcurs.”

Abonații auzeau muzica foarte încet sau distorsionată. Conversațiile la telefon erau adesea întrerupte de telharmonium, care se “infiltra” ca serviciile secrete pe liniile de comunicații. În aprilie 1907, șeful departamentului de inginerie AT&T, Hammond Hayes, a concluzionat că “e necesară o investiție enormă într-o tehnologie neprofitabilă pe termen lung”. Deși perfecta în teorie, până la urmă “muzica democrației” era neprofitabilă pentru capitalism.

“Dacă ai fi vrut încă 10.000 de subscriberi, ar trebui să construiești o centrală electrică special pentru ei”, spune Cavatorta. Nu era un model de biznis sustenabil. Cu toate eforturile lui Cahill de a ține serviciul în funcțiune, telharmonium a fost pus pe butuci în 1916. Până în 1920, cele 200 de tone care formau mașinăria muzicală a dispărut de pe 39^th and Broadway.

Deși telharmonium a înfrânt, a avut totuși un impact asupra tehnologiilor viitoare. Orga Hammond, care a fost inventată în anii 30, funcționa pe baza principiilor tehnologice ale mașinăriei lui Cahill. Din orga Hammond se trage sintetizatorul, initial sub formă analog(Moog), apoi în forma modern de clape și pian digital.

Cavatorta e ceva mai optimist și susține că telharmoniumul a contribuit la “noTiunea de virtualitate pe care acum o luăm ca atare, ideea de lucruri care sunt fără să fie, de fapt.”

___________

Sursa adaptării.