Acest articol a apărut într-o variantă extinsă pe hârtie în Almanahul Trepanatsii 2. Stocul print este epuizat, așa că te poți delecta momentan doar cu varianta digitală. Dacă vrei mai multă almanaheală, te invităm să citești și Almanah Trepanatsii 1, și el cu stoc epuizat dar disponibil digital. Lucrăm cu spor la almanahul cu numărul 3, deci dacă îți place seria noastră abonează-te la patreonul nostru și ajută-ne să acoperim din costurile de print.

Mihnea a scris și o carte despre jurnalismul anilor 2000 pe care ți-o recomandăm. Cartea a apărut la editura Dezarticulat și o găsești tot în magazinul nostru.

Acum 13 ani, tot în decembrie, am fost la Băile Herculane ca să caut stafia din hotelul-ruină Decebal, să petrecem împreună o noapte, să vedem ce mai zice, care mai era viața ei. Nu vreau să mă lungesc cu context, publicații tabloide, arsenalul teoretic de post-adevăr și post-ficțiune, dar este o zonă cu care am lucrat și lucrez de 20 de ani, niciodată cu scopul de a dezinforma sau altera – ceea ce și așa ne vine greu să ne punem de acord cum arată – lumea în care trăim, întotdeauna direcționat cultural și mai ales ca să ne distrăm. Să vedeți fază.

În 2008 eram reporter special la ziarul Cancan unde făceam reportaje esențiale: despre extratereștri, prototipuri de basculante comuniste, povești de pe la cutremure, despre boli dispărute care mai pot sau ba să mai apară, mituri și legende, descoperiri și invenții în general inutile și alte dintr-astea. Nu am vrut să lucrez fără consimțământ pe biografii și asta m-a făcut un coleg cam așa și așa atunci și acolo, deși nu mi-a spus nimeni nimic, dar era clar, adică biografiile erau baza, iar restul articolelor umpluturi. Făceam ce teren era de făcut, scriam, trimiteam, stăteam pe telefoane și vreo două zile pe săptămână mă duceam în redacție.

Într-o zi stăteam pe la job, era și colegul meu all time de reportaj de belea Răzvan Bică și vine șeful nostru de secție zice: băi, a trimis unul de la Herculane o poză dintr-un hotel abandonat, Decebal, în care apare o fantomă. Și că cică dacă nu vrem să ne ducem noi la Herculane ca să petrecem o noapte cu fantoma acolo în hoteluts.

În perioada aia Dan Diaconescu o dăduse bine de tot cu o poveste cu un strigoi care nuj ce făcea și a trimis echipă care a transmis din satul din care era dânsul strigoi, un fost bărbat neliniștit, se dezbătea live dacă să-l dezgroape, se filma prin casa în care locuise, era și unul din echipă care stătea pe burtă ca să nu intre în cadru, dar i se vedea mâna cum mișca perdeaua, iar ăștia din studio o dădeau că ia uite, domne, se mișcă la modul a intrat strigoiu` în casă. Era bombă făcut totul pe subiect de OTV, n-aveai cum să faci ceva la fel de bun, dar povestea asta a creat un context pentru post-ficțiuni de tipul ăsta cu apariții, cu tag-uri dintr-astea gen „casa groazei”, „o noapte cu/în”. Și că dacă nu ne ducem, nuj ce, noi: Da, mă, normal că ne ducem, auzi, cum să nu ne ducem, păi nu ne ducem noi să stăm o noapte cu fantomitsa și așa, îți dai seama, stă singură pe acolo?!

Bun, începe ședința de sumar, care era, de obicei, pe la ora 13, se termină după juma de oră, 45 de minute, vine la noi domnul șef și zice: Gata, mă, plecați la Herculane! Eu cu Răzvan și cu Florin care conducea. Atunci mă gândeam „băi, ăștia au luat-o razna cu fantoma, ne dau bani, plătesc deplasarea, diurnă, nuj ce, ca să căutăm fantoma din Herculane”, mi se părea, așa, total debil, acum îmi dau seama că, de fapt, totul era binemeritat, adică din subiectul „Fantoma de la Herculane” poți scoate o lucrare ok, da, sure, dați banii, băi, să căutăm fantoma mai bine, să facem totul să fie ok, nu se poate artă fără finanțare!

Ne luăm noi ce ne trebuia, lanterne, aveam niște camere pocket cu care filmam, Răzvan își luase și un aparat foto slr. Până am plecat se făcuse 16-17, hai că ajungem pe la 23:00, taman bine, se trezește și fantomică, dăi, ne urcăm în Dacia de redacție și vruuuum. Ne oprim la benzinărie, alimentăm, luăm țigări și băutură forță, nici nu mai știu, cred că bere am luat vreo 300 de sticle, cum ar veni. Nu mai știu ce-am făcut noi și cum a fost drumul, dar până am ajuns acolo ne pusesem bine de tot de la berică sau ce băusem noi, ne făcusem gata pardaf și eu și Răzvan. Era o beznă pe acolo prin zona Cazanelor, noroc cu luminile de pe Dunăre și ceva ambarcațiuni, că în rest nimic și după aia, cum am făcut dreapta spre Herculane, mai rău.

Când am ajuns în stațiune, mam, ghost town direct, nicio urmă de viață, nicio lumină pe la vreo fereastră, stâlpii de iluminat mergeau 2 da, 6 nu, tot șușoteam înte noi: „Unde am ajuns, băi, frt?!” Nici nu înțelegeam, nu mai fusesem la Herculane de când aveam 4-5 ani și mergeam cu bunicii la băi, eram, așa, wow, ce-a ajuns aici! Drumul era literally rupt, bucăți de asfalt căzute, găuri în carosabil, dădea Florin să ocolească gropile alea, ziceai că eram la slalom, „vezi, mă, să nu ne ducem în râu!”. Se terminase și berea, mă gândeam numai de unde mai luăm bere, „să vezi că n-avem de unde, hai să facem 3 poze și plecăm de aici!”.

Ajungem la hotel acolo unde era fantomă, când, ce crezi, vizavi de hotel dăm de un nonstop! Ne ducem, frumos, luăm bere, păi așa, da, frt, acuma dacă e nonstop lângă, ne mai liniștim și noi, acuma stăm și căutăm fantoma până dimineață dacă avem de unde să ne luăm cele necesare, cum ar veni, era o acțiune jurnalistică solicitantă. Ne uităm noi, stânga-dreapta, nimic, nici poliție, nici salvare, nimeni, hotelul ăla era bartai clădirea, beznă totală, ce să căutăm noi aicia, hai să dăm cu lanterne.

Acuma, faza care era, m-am gândit eu, noi trebuie să găsim aici exact decorul pe care l-am văzut în fotografia pe care o trimisese ăla la redacție în care băgase el fantoma. Care nici măcar Photoshop nu era, că era o suprapunere dintr-asta destul de evidentă, cred că făcuse un colaj într-un soft dintr-ăsta mai shit. În imaginea aia primită se vedea o scară interioară și un cadavru de animal, iar în capul scării fantoma. Zic: „Gata, mă, dacă găsim scara și cadavrul facem câteva poze și aia e, plecăm!” Dar ce să găsești, că era jale ce era acolo și totul foarte mare, multe încăperi și foarte întuneric.

Am intrat în hotel printr-un gol de fereastră de la parter, trecând peste o gaură de demisol adâncă de vreo 2 metri, să zic, printre niște scânduri care acopereau, cică, fostele ferestre. Am ajuns înăuntru, ne-am învârtit, erau niște găuri imense în pardoseală, mam, să nu cădem pe aicea, ne rupem picioarele, știu și eo. Undeva pe acolo pe la parter, crescuse un copac din pardoseală, cum ar veni, spărsese etajul, era nu că dezolant, zici că era ceva film distopic. Așa și cum mergeam noi pe acolo, la un moment dat vedem cum din hol, pe partea dreaptă, cum ar fi fost camerele de hotel sau curtea interioară, deci nu spre stradă, atârnau de arcade niște bucăți mari de celofan și alea scoteau un zgomot, un fâșîit d`ăsta.

Și ce ne gândim noi: „Băi, ia hai să facem noi o LUCRARE DE FIELD RECORDING!” Glumitsă, de unde să știm noi cu field recording și cu d-astea, habar n-aveam, nici nu știam în 2008 ce e aia field recording, dar zicem: „Hai să înregistrăm sunetul de la fâșielile astea să zicem că, mam, ce sunete înfricoșătoare, nuj ce!”.

Gata, scoatem un pocket dintr-ăla și liniște ca să luăm sunetele de la celofanele alea. Eu eram, cumva, pe holul mare unde bătea vântu-n celofane și într-o altă cameră, pe unde intrasem în hotel, spre stradă, Răzvan și Florin luau sunetul. Florin treaz că, na, conducea, eu cu Răzvan, morți. La un moment dat nuj ce mi se pare mie că aud niște zgomote, ori că venea cineva, ori că vreun animal, nu mi-am dat seama, că oricum nu se vedea mai nimic, și dau să mă întorc la ăștia cu gândul să le zic să facă liniște și să fie atenți că urmează și alte sunete și să nu le ratăm. Dar mi-a ieșit prost, am zis exact așa: „Bă, se aude ceva!”. Răzvan a înțeles că „VINE CINEVA!”, și atunci omul nu a mai stat pe gânduri și a sărit direct pe geam, cu tot cu lemnele alea care țineau golul de fereastră, s-a dus printre ele zici că era Jason Statham, fight or flight direct, iar eu cu Florin repede după el, ne gândeam să nu fi căzut prin demisol, pe acolo, de unde că a sărit dincolo, cu rucsacu` în spate, direct peste toate alea, a plutit, parkour la Herculane cu fantoma.

Am ieșit toți trei afară, am mai luat o berică, două, opt, de la nonstop de acolo, zic:

-Hai înapoi!

Răzvan:

-Domne, eu nu mai intru!

-Cum nu mai intri, mă?!

-Nu mai intru!

-Bă, hai înapoi, ești nebun la cap?!

-Nu mai intru.

Florin și el:

-Bă, hai înăuntru!

-Nu mai intru!

Acuma eu cu Florin, bă, dacă omul nu mai intră, nu mai intră, treaba lui, dar tre să mergem să găsim scara aia din fotografie, să îi facem și noi niște poze, că după aia, ce facem, zic ăia de la ziar că n-am fost la subiect sau dăm de alte discuții. Se făcuse ora 2, să zic. Îi spunem lui Răzvan: „Bă, noi intrăm, dacă vrei stai aici sau nuj”.

Până la urmă s-a recalibrat și ăsta și intrăm toți. Cum intrăm, dăm înăuntru de doi băieți, unul avea 15 ani, ălălalt nu mai știu.

-Ce-i cu voi aicea, mă? îi întrebăm, ăia erau cu ghiozdanele în spate.

Păi că „am ieșit de la școală și am mai rămas pe afară înainte să mergem acasă”.

„Unde, mă, ai ieșit de la școală la 2 noaptea?!” În fine, n-am mai stat de alte alea:

-Băi, ia fiți atenți, unde au făcut ăștia poză pe aici de au zis că a apărut fantoma în hotel? i-am întrebat.     Ăia cică: „Păi hai cu noi!”, erau veseli, cred că n-aveau cu cine să se joace sau știu eu și ne-au găsit pe noi. Ne duceam cu ei, noroc că știau toate găurile și toate gropile din hotel, că noi de capul nostru sigur nu ieșeam întregi de acolo. Ne spuneau cum să ocolim, pe unde să o luăm, cum să ne răsucim, zici că eram în Himalaya, ne povestesc ei că nuj care unul din clasa a unșpea a făcut poza și că a trimis-o la ziare. Ajungem la scările alea, poze, nuj ce, într-adevăr era și un leș de animal pe acolo.

-Ce-i, mă, cu ăsta aici? i-am întrebat, ăia nici nu știau ce animal era, că într-adevăr era în stare avansată de putrefacție, dar ne-au zis că îl găsise nu știu care dintre ei prin pădure și îl adusese acolo ca să dea bine la poză, animalu`, săracu`, murise de cauze naturale cine știe când. 

Am mai stat, ne-am mai învârtit pe acolo, am mai făcut niște poze, hotelul fusese bombon rău, dar era irecuperabil, nasol. Pe de altă parte, toată stațiunea era la pământ. Se făcuse ora 4, copiii ăia nu se mai dădeau plecați, terminăm, ne ducem la chioșc, la nonstop. Mai luăm noi niște beri, ăia că să-și ia țigări, îi spuneau doamnei de la magazin că iau pentru părinți, doamna nu îi credea, s-a făcut așa o discuție de haha și nu știu ce, cu fantoma, cu Herculane, doamna ne spunea că nu știu ce politician pusese totul pe butuci, nu mai știu despre cine era vorba, probabil că era și pe acolo vreun baron sau baronaș. Dăm refill de bere, hai înapoi la București.

Am ajuns fiecare la el acasă, rămăsese că scrie Răzvan articolul, când m-am trezit ăsta trimisese deja textul în redacție, cert e că ăia la ziar au schimbat tot, l-au rescris complet, că de fapt erau niște sataniști care au intrat în hotel și nu știu ce-au făcut, mă rog, e și acum pe net articolul. Un text foarte important, să îl căutați! Pups!