David Graeber (Februarie 12, 1961 – Septembrie 2, 2020) este unul dintre intelectualii publici căruia îi datorăm revitalizarea stângii din ultimii anii. Traducem în rândurile de mai jos un eseu din 2012 al lui David Graeber care strânge la un loc multe dintre temele discutate în ultimii trei ani la Dezarticast (cel mai relevant recent ar fi acest episod despre dificultățile de multe ori birocratice din spatele muncii de cercetare). În el, Graeber arată cum limitarea imaginarului futurist ascunde nevoia capitalismului neoliberal nu de a eficientiza și maximiza procese, ci de a ascunde posibilitatea unui sistem alternativ, acesta fiind singurul fel în care poate răspunde sentinței marxiene conform căreia capitalismul va ceda sub propria greutate, mulțumită automatizării.

O întrebare ascunsă plutește asupra noastră, un sentiment al dezamăgirii, o promisiune încălcată care ni s-a făcut când eram copii despre cum ar trebui să arate lumea atunci când vom fi adulți. Mă refer nu la promisiunile standard care se fac copiilor (despre cum lumea e dreaptă sau despre cum munca grea e răsplătită), ci la o anumită promisiune generațională, făcută celor care erau copii în anii 50, 60, 70 sau 80, una care nu a fost chiar articulată ca o promisiune, ci care un set de presupuneri despre cum va arată lumea când vom fi adulți. Și din moment ca nu ne-a fost chiar promios, acum că nu s-a adeverit, rămânem confuzi: indignați, dar în același timp rușinați de propria noastră indignare, rușinați că am fost așa de prostuți încât să ne credem bătrânii în primul rând.

Unde, pe scurt, sunt mașinile zburătoare? Unde sunt câmpurile de forță, razele tractoare, capsulele de teleportare, săniile antigravitaționale, tricodoarele, drogurile imortalității, coloniile de pe Marte și toate minunile tehnologice despre care orice copil de la mijlocul secolului XX ar fi presupus că există acum? Chiar și acele invenții care păreau gata să apară, precum clonarea sau criogenia, și-au trădat promisiunile înaltă. Ce s-a întâmplat cu toate acestea?

Suntem bine informați cu privire la minunile calculatoarelor, de parcă asta ar fi o compensare neanticipată, dar, de fapt, nu am depășit nici măcar nivelul tehnicii computaționale anticipat de oamenii anilor 50. Nu avem calculatoare cu care să putem avea o conversație interesantă sau roboți care ne pot plimba câinii sau care ne pot duce hainele la spălătorie.

Ca cineva care avea 8 ani când misiunea Apollo a aselenizat, îmi aduc aminte calculând că voi avea 39 de ani în anul magic 2000 și imaginându-mi cum va fi pe atunci lumea. Mă așteptam să fie un loc fantastic? De sigur. Toată lumea o făcea. Mă simt înșelat acum? Părea neașteptat că voi fi trăit să văd chiar toate lucrurile despre care citeam în revistele SF, dar nu mi-a trecut prin cap că nu voi vedea niciunul dintre ele.

La trecerea dintre milenii mă așteptam la o devărsare de reflectări asupra felului în care am anticipat atât de greșit tehnologia viitorului. În loc, aproape toate vocile autoritative, și de la stânga și de la dreapta, și-au început reflectările presupunând că trăim în în tot soiul de noi utopii tehnologice fără precedent.

Felul obișnuit de a trata neliniștea că s-ar putea să nu fie chiar așa era să o ignorăm, să insistăm că tot progresul care s-ar fi putut întâmpla s-a întâmplat și să tratăm orice altceva ca o prostie. ”Te referi la chestiile alea din Jetsons?” sunt întrebat ca și cum toate lucrurile acelea erau numai pentru copii. Evident că, noi ca adulți, înțelegem că The Jetsons oferea o viziunea a viitoriului la fel de corectă precum prezentau The Flintsontes Epoca de Piatră.

Dar chiar și în anii 70 și 80, de fapt, surse sobre care National Geographic și muzeul Smithsonian prezentau copiilor iminente stații spațiale și expediții pe Marte. Creatorii de filme științifico-fantastice veneau cu date concrete, de multe cu doar o generație în față, în care își plasau fanteziile futuriste. În 1968 Stanley Kubrik simțea că publicul va găsi perfect natural ca peste numai 30 de ani în viitor vom avea zboruri lunare comerciale, stații spațiale asemenea unor orașe și calculatoare cu personalități umane care să mențină astronauții în animație suspendată cât călătoresc spre Jupiter. Video conferința este singura tehnologie nouă imaginată în acel film, și era tehnic posibilă chiar când acesta rula. 2001 poate fi văzut ca o curiozitate, dar Star Trek? Mitologia Star Trek a fost creată de asemenea în anii 60, însă serialul a continuat să fie resuscitat, lăsând publicul lui Star Trek Voyager să reconcilieze faptul că, după logica serialului, lumea ar fi trebuit să-și revină după ce au înfruntat domnia supraoamenilor ameliorați genetici în timpul Războaielor Eugenice din anii 90.

În 1989, când creatorii filmului Back to the Future II au pus obișnuitele mașini zburătoare și plăci de skateboard anti-gravitaționale în mâinile unor adolescenți oarecare din anul 2015 nu mai era clar dacă era o anticipare sau o glumă.

Schema obișnuită în SF e să rămâi vag asupra datelor, astfel încât să transpui viitorul într-o zonă de pură fantezie, deloc diferită de Middle Earth sau Narnia, or, ca în Star Wars, ”acum mult timp, într-o galaxie îndepărtată”. În consecință, viitorul din SFul nostru, de cele mai multe ori, nu este un viitor de fapt, ci mai mult o dimensiune alternativă, un timp oniric, un altundeva tehnologic ale cărui zile vor veni doar în același sens în care elfii și vânătorii de dragoni au existat în trecut. Sunt doar un alt ecran pe care ne proiectăm dramele morale și fanteziile mitice în capetele de drum ale plăcerilor consumeriste.

Ar putea oare sensibilitatea culturală cunoscută ca postmodernism să fie cel mai bine văzută ca prelungită meditație asupra schimbărilor tehnologice care nu s-au petrecut? M-a lovit întrebarea când mă uitam la unul dintre filmele Star Wars recente. Filmul era groaznic, dar nu m-am putut abține să fiu impresionat de calitatea efectelor speciale. Amintindu-mi de efectele speciale stângace tipice filmelor SF din anii 50, mă tot gândeam la cât de impresionat ar fi publicul acelor ani știind cum vor arăta acum filmele, numai să-mi dau seama că de fapt n-ar fi impresionat de loc. S-ar fi gândit că până acum vom face lucrurile acelea, nu doar să găsim moduri din ce în ce mai sofisticate să le simulăm.

Ultimul termen, simulare, e cheia. Tehnologiile care au avansat din anii 70 sunt în principiu tehnici medicale sau informatice, în mare parte tehnologii ale simulării. Sunt tehnologii ale ceea ce Jean Baudrillard și Umberto Eco numeau hiper-realului, ale abilității de a face imitația mai realistă decât originalul. Sensibilitatea postmodernă e sentimentul că am pătruns într-o nouă perioadă istorică în care înțelegem că nu mai există nimic nou; că marile narațiuni ale progresului și emancipării erau lipsite de sens; că totul acum este simulare, repetiție ironică, fragmentare și pastișă – toate acestea au sens într-un mediu tehnologic în care singurele descoperiri sunt cele care ușurează crearea, transferul și rearanjarea proiecțiilor virtuale ale lucrurilor care fie au existat deja sau care, după cum ne-am dat seama, nu vor exista niciodată. E clar că dacă ar fi fost să mergem în vacanței în domuri geodezice pe Marte sau dacă am ține în buzunar reactoare de fisiune nucleară sau dispozitive care ne-ar permite telekinezia sau telepatie nimeni nu ar mai vorbi așa. Momentul postmodern a fost un fel disparat de a lua ceva ce altfel s-ar fi simțit ca o dezamăgire și a-l îmbrăca în ceva epocal, incitant și nou.

În cele mai timpurii formulări ale postmodernismului, care în mare parte au venit din tradiția marxistă, a fost recunoscut substratul tehnologic. Postmodernism sau logica culturală a capitalismului târziu de Frederic Jameson a propus termenul de postmodernism pentru a se referi la logica culturală potrivită unei faze noi, tehnologice a capitalismului, una care a fost anunțată de economistul marxist Ernest Mandel încă în 1972. Mandel a argumentat că umanitatea a stat pe marginea unei a treia revoluții tehnologice, la fel de profundă ca cea agriculturală și industrială, în care calculatoarele, roboții, noile surse de energie și noile tehnologii ale informației vor înlocui munca industrială, sfârșitul muncii cum a ajuns să i se spună, reducându-ne pe noi toți la designeri și tehnicieni informaticieni care să inventăm viziuni nebunești produse de fabricile cibernetice.

Argumentele care țin de sfârșitul muncii au fost populare spre finalul anilor 70 și 80 în gânditorii preocupați de științele sociale se gândeau la ce se va întâmpla cu lupta tradițională dusă de clasa muncitoare, după ce această clasă nu va mai exista. Jameson se vedea pe sine ca un explorator al noilor forme de conștiință și sensibilități istorice ce vor apărea în această nouă eră.

Ce s-a petrecut, în loc, este că răspândirea tehnologiilor informației și a noilor feluri de transporat (containerizarea navelor de transport, de exemplu) au permis acelorași slujbe industriale să fie exportate către Asia de est, America latină și alte țări unde abundența de muncă manuală ieftină a permis producătorilor să folosească chiar mai puțină sofisticare tehnologică decât ar fi fost obligați să folosească acasă.

Din perspectiva celor care trăiesc în Europa, America de Nord și Japonia rezultatele păreau să fie așa cum s-a prezis. Industriile poluante chiar au dispărut, slujbele au ajuns împărțite între un strat inferior de lucrători în servicii și un strat superior de oameni strânși în bule antiseptice jucându-se pe calculator. Doar sub toate acestea stătea neliniștea că civilizația post-muncă era o mare minciună. Adidașii noștri high-tech proiectați cu grijă nu-s produși de ciborgi sau nano-tehnologie autoreplicantă, sunt făcuți pe echivalentul modern al unei mașini de cusut Singer de fiicele fermierilor mexicani și indonesieni care, în urma acordurilor comerciale sponsorizate de NAFTA și WTO, au fost dați afară de pe pământurile ancestrale. Este o recunoaștere vinovată a ceea ce stă sub sensibilitatea postmodernă și celebrarea ei a jocului nesfârșit cu imagini și suprafețe.

De ce explozia tehnologică prezisă, tabăra lunară, fabricile robotice, nu s-a petrecut? Sunt două posibilități. Fie așteptările noastre despre rata schimbării tehnologice au fost nerealiste (caz în care trebuie să ne întrebăm de ce atâția oameni mai inteligenți decât noi au crezut că nu-s așa) ori așteptările noastre nu era nerealiste ( caz în care trebuie să aflăm ce a deraiat atât de multe idei credibile).

Cei mai mulți analiști sociali aleg prima explicație și găsesc sursa problemei în cursa spațială din timpul Războiului Rece. De ce, se întreabă aceși analiști, atât Statele Unite cât și Uniunea Sovietică au devenit așa obsedate de idea zborului spațiale pilotat de om? Nu a fost niciodată un fel eficient de a face cercetare științifică. Și a încurajat așteptări nerealiste cu privire la cum va putea arăta viitorul omenirii.

Se poate ca răspunsul să fie că atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietelor au fost, în secolele anterioare, societăți de pionieri, una extinzându-se pe frontiera vestică, cealaltă de-a lungul Siberiei? Nu împărțeau amândouă un angajament către mitul unui viitor în expansiune, a colonizării vastelor întinderi ale spațiului, ceea ce a ajutat la convingerea liderilor ambelor super-puteri că au intrat într-o ”eră spațială” în care se luptau asupra controlului viitorului însuși? Sunt tot soiul de mituri în acțiune aici, fără de îndoială, dar asta nu spune nimic despre cât de fezabil era proiectul în sine.

Unele dintre fanteziile științifico-fantastice (în acest moment nu știm care) ar fi putut lua ființă. Pentru generațiile anterioare, multe dintre fanteziile științifico-fantastice au luat ființă. Cei care au crescut la trecerea dintre secole citind Jules Verne și H. G. Welles și-au imaginat, să zicem, anii 1960, cu mașini zburătoare, rachete, submarine, radio și televizor, iar asta este cam ceea ce au primit. Daca nu a fost nerealist în anii 1900 să visăm la oameni călătorind spre lună, de ce să fi fost nerealist în anii 60 să visăm la jet-packuri și roboți care ne duc hainele la spălătorie?

De fapt, chiar în timp ce acele vise erau formate, baza materială necesară înfăptuirii lor începea să fie spulberată. Sunt motive să credem că până și în anii 50 și 60, rata inovării tehnologice încetinea, față de pasul năvalnic din prima jumătate a secolului. A fost ultimă răzbatere în anii 50 când cuptoarele cu microunde (1954), pilula contraceptivă (1957) și laserele (1958) au apărut toate în sucesiune rapidă. Dar de atunci, progresul tehnologic a luat forma felurilor istețe de a combina tehnologii existente (ca în cadrul cursei spațiale) sau în a găsi noi de feluri de a le oferi consumatorilor (cel mai evident exemplu fiind televizorul inventat în 1926, dar produs în masă doar după război). Totuși, în parte din cauză că cursa spațială a dat tuturor impresia că se petreceau progrese remarcabil, în anii 60 părea că schimbarea tehnologică se întețea în feluri terifiante, incontrolabile.

Best sellerul lui Alvin Toffler din 1970, Future Shocks arguments că aproape toate problemele sociale ale anilor 60 pot fi urmărite la rata crescândă a schimbării tehnologice. Tăvălugul nesfârșit a descoperirilor științifice au transformat terenul existenței de zi cu zi și au lăsat americanii fără nicio idee clară asupra felului în care viața normală ar trebui să arate. Doar în privința familiei, unde nu numai pilula, dar și perspectiva fertilizării in vitro, a bebelușilor din eprubetă, a donării de spermatozoizi și ovule erau pe cale de a face depășită concepția de mamă.

Oamenii nu erau pregătiți pentru această rată a schimbării, scria Toffler. A și inventat un termen pentru acest fenomen: ”impuls accelerativ”. A început cu Revoluția Industrială, dar prin 1850 efectul a devenit imposibil de ignorat. Nu numai că totul în jurul nostru se schimba, dar că aproape tot, cunoașterea umană, dimensiunea populației, creșterea industrială, uzul de energie, se schimba exponențial. Singura soluție, argumenta Toffler, era să se înceapă controlarea procesului într-un fel, să se creeze instituții care să analizeze tehnologiile emergente și posibilele lor efecte, să interzică tehnologiile care aveau să fie prea disruptive social și să dirijeze dezvoltarea în direcția armoniei sociale.

Deși multe dintre trendurile istorice descrie de Toffer sunt corecte, cartea a apărut când cele mai multe din aceste trenduri exponențiale au încetat. Chiar pe la 1970 creșterea articolelor științifice, un număr care s-a dublat cam la fiecare 15 ani de la 1685, s-a plafonat. Același lucru este adevărat și despre cărți sau patente.

Felul în care Toffler a folosit accelerație a fost în mod particular nefericit. De-a lungul istoriei omenirii, viteza maximă cu care oamenii se puteau deplasa a fost cam pe 40 de kilometri la oră. În anii 1900 ajunsese la 160 de kilometri la oră, iar pentru următorii 70 de ani chiar avea să arate o creștere exponențială. Când a ajuns Toffler să scrie, în 1970, recordul pentru cea mai rapidă viteză atinsă orice om a ajuns la 40233 de kilometri pe oră, în timpul misiunii Apollo 10 în 1969, doar cu un an înainte. Cu o asemenea rată exponențială, părea rezonabil de așteptat că numai în câteva decenii omenirea va explora alte sisteme solare.

Din 1970 nu s-a mai înregistrat vreo creștere. Recordul pentru cea mai rapidă viteză de deplasare a unui om a rămas la echipajul misiunii Apollo 10. E adevărat, avionul comercial Concorde, care a decolat pentru prima dată în 1969, a atins viteza de 2250 de kilometri pe oră. Iar avionul soviet Tupolev Tu-144 a atins o viteză chiar mai mare, de 2500 de kilometri pe oră. Dar acele viteze nu doar că au încetat să crească, dar au scăzut din moment cu Tupolev Tu-144 a fost anulat și Concordeul abandonat.

Nimic din toate acestea nu au oprit cariera lui Toffler. A continuat să meșterească la analiza sa pentru a veni cu noi proclamații spectaculare. În anii 1980 a produs Al Treilea Val, cu un argument preluat din a treia revoluția industrială a lui ernest Mandel, exceptând că Mandel credea că aceste schimbări vor aduce sfârșitul capitalismului, în timp ce Toffler credea despre capitalism că e etern. În 1990 Toffler era gurul intelectual personal al congressmenului republican Newy Gingrich, care afirma că al său Contract cu America din 1994 a fost inspirat, parțial, de înțelegerea faptului că Statele Unite trebuie să se mute de la o mentalitate depășită, materialistă, industrială, spre o nouă eră a pieței libere, a informației, devenind o civilizația din al Treilea Val.

Sunt tot felul de ironii în conexiunea asta. Una dintre cele mai mari reușite ale lui Toffler a fost să inspire guvernul să creeze Oficiul pentru Evaluarea Tehnologiilor. Una dintre primele acțiuni ale lui Gingrich după ce a câștigat controlul în Camera Reprezentanților în 1995 a fost să scadă finanțarea OETului dându-l drept exemplu de extravangață guvernamentală inutilă. Totuși, nu e nicio contradicție aici. La acest timp, Toffler abandonase ideea de a influența politicile publice adresându-se publicului; trăia în principiu prezentând seminarii pentru CEOs și la think tankurile corporațiilor. Viziunea sa a fost privatizată.

Lui Gingrich îi plăcea să-și zică un futurologisc conservator. Și asta pare un oximoron. Dar, de fapt, nici viziunea lui Toffler despre futurologie nu a fost niciodată progresistă. Progresul a părut mereu ca o problemă care trebuia rezolvată.

Toffler ar putea părea ca o versiune diluată a teoreticianului științelor sociale din secolul XIX, August Comte, care credea că stătea pe marginea unei noi ere, în cazul lui Era Industrială, împinsă de progresul inexorabil al tehnologiei și că diferitele cataclisme sociale ale epocii sale erau cauzate de sistemele sociale care nu se puteau ajusta. Anume orânduirea feudală care a dezvoltat teologia catolică, un fel de a gândi despre locul omului în cosmos potrivit perfect cu sistemul social al vremii, precum și structura instituțională, adică Biserica Catolică, care a conferit și menținut astfel de idei astfel încât să dea tuturor un sentiment de sens și apartenență. Era Industrială și-a dezvoltat propriul sistem de idei, știința. Dar știința nu a reușit să creeze nimic asemenea Bisericii Catolice. Comte a concluzionat că avem nevoie să dezvoltăm o nouă știință, una pe care a denumit-o sociologie și a afirmat că sociologii ar trebui să aibă rolul preoților într-o nouă Religie a Societății care va inspira în toată lumea o iubire de ordine, comunitate, disciplină a muncii și valori ale familiei tradiționale. Toffler a fost mai puțin ambiguu: futurologii lui nu trebuiau să joace rolul preoților.

Gingrich a mai avut un guru, un teolog libertarian pe numele de George Gilder, iar Gilder, precum Toffler era obsedat de tehnologie și schimbare socială. Într-un fel, Gilder era mai optimist. Îmbrățișând versiunea radicală a argumentului celui de-al treilea val al lui Mandel, el insista că ceea ce vedeam ca ascensiunea calculatoarelor era o deturnare a materiei. Vechea, materialista societate industrială, unde valoarea vine din munca fizică, a cedat erei informației unde valoarea emerge direct din mintea antreprenorilor. Precum lumea a apărut ex nihilo din mintea lui Dumnezeu, așa cum banii, într-o bună societate pe bază de ofertă, apar ex nihilo din Federal Reserve în brațele creatoare de valoare ale capitaliștilor. Politicile economice pe bază de ofertă, concluzionează Gilder, vor asigura că investițiile continuă să evite vechi risipe guvernamentale ca programul spațial și vor merge spre mai productivele tehnologii ale informației sau spre tehnica medicală.

Dar, dacă a fost vreo mișcare conștientă sau semi-conștientă, de a ne muta dinspre investiții în cercetare care ar da rachete mai bune și roboți, înspre cercetarea care a produs printerele cu laser și aparatele de tomografie, asta a început cu Future Shock a lui Toffler și cu Wealth and Poverty a lui Gilder. Ce ne arată succesul lor e că problemele ridicate, că tiparele existente ale dezvoltării tehnologice vor produce schimbări sociale și că trebuie să ghidăm dezvoltarea tehnologiilor în direcții care nu pun probleme structurilor autorității, a produs ecouri pe coridoarele puterii. Oamenii de stat și șefii industriilor s-au gândit la astfel de probleme de mult timp.

Capitalismul industrial a încurajat o extrem de intensă rată a avansării științifice și inovației tehnologice, una fără paralel în istoria omenirii. Chiar și cei mai mari critici ai capitalismului, Karl Marx și Friedrich Engels, au celebrat dezlănțuirea de forțe productive. Marx și Engels credeau de asemenea că nevoia continuă a capitalismului de a revoluționa mijloacele producției industriale va duce la decăderea sa. Marx argumenta că, din anumite motive tehnice, valoarea –  și deci profiturile – poate fi extrasă doar din munca omului. Competiția forțează proprietarii de fabrici să mecanizeze producția, să reducă costurile de muncă, ceea ce va aduce doar un avantaj pe termen scurt firmei, efectul mecanizării fiind să tragă în jos rata profitului.

Pentru 150 de ani economiștii au dezbătut dacă acest lucru este adevărat. Dar dacă este adevărat, atunci decizia capilor industriei de a nu turna bani în cercetare pentru a inventa fabricile robotice pe care toată lumea le anticipa în anii 60, ci în schimb să mute fabricile în uzine low-tech, bazate pe muncă manuală, din China sau sudul global, are foarte mult sens.

Așa cum am menționat, există motive să credem că rata inovației tehnologice în procesele productive, fabricile însele, a început să scadă în anii 50 și 60, însă efectele secundare ale competiției din Statele Unite și Uniunia Sovietelor au făcut să pară că inovația accelera de fapt. Această cursă spațială grozavă, împreună cu eforturile frenetice ale planificatorilor industriei SUA de aplica tehnologii existente uzurilor casnice, au creat un sentiment optimist de prosperitate și garanție a progresului ce au tăiat din farmecul politicii muncitorești.

Aceste mișcările erau reacții la inițiative din partea Uniunii Sovietelor. Dar le e greu americanilor să-mi amintească această parte a istoriei, pentru că la finalul Războiului Rece s-a comutat de la un îndrăzneț și înspăimântător rival, la nebun jalnic, exemplul societății care nu poate funcționa. În anii 50, de fapt, mulți dintre planificatorii economiei Statelor Unite suspectau că sistemul economic Sovietic ar funcționa mai bine. În mod cert, își aduceau ei aminte, că în anii 30, cât timp Statele Unite erau învăluite în depresiune, Uniunea Sovietelor a menținut un ritm de creștere fără precedent de 10-12 procente, o realizare rapid urmată de producerea tancurilor care au înfrânt Germania Nazistă, lansarea satelitului Sputnik în 1957, apoi de primul zbor spațial cu om la bord, racheta Vostok în 1961.

Se spune des că aselenizarea a fost cea mai mare realizare a comunismului sovietic. În mod cert Statele Unite nu ar fi contemplat așa acțiune dacă nu ar fi fost ambițiile politburoului sovietic. Suntem obișnuiți să ne gândim la politburo ca la un grup de birocați suri lipsiți de imaginație, dar erau birocrați care îndrăzneau să viseze vise uluitoare. Visul revoluției globale a fost dar asta la început. E adevărat că multe dintre aceste vise, lucruri ca schimbarea cursurilor unor râuri mărețe, fie s-au transformat în dezastre ecologice și sociale, fie, precum Palatul sovietelor de 100 de etaje al lui Iosif Stalin nu s-au înfăptuit.

După succesul inițial al programului spațial sovietic, puține dintre aceste scheme au fost realizate, dar conducerea nu a încetat să vină cu unele noi. Chiar și în anii 80, când Statele Unite se ocupau de ultima mișcare grandioasă, programul Star Wars, sovieticii plănuiau să transforme lumea prin folosirea creativă a tehnologiei. Puțin din afara Rusiei își mai aduc aminte de aceste de proiecte, dar le-au fost alocate numeroase resurse. Merită menționat că spre deosebire de proiectul Star Wars care era destinat să afunde Uniunea Sovietelor, majoritatea acestor proiecte nu erau de natură militară. De exemplu: încercarea de opri foametea globală cu o bacterie comestibilă numită spirulină sau de a rezolva problema energiei lansând pe orbită sute de platforme solare care ar transfera electricitatea înapoi pe Pământ.

Victoria americană în cursa spațială a însemnat că, după 1968, planificatorii SUA nu mai luau competiția în serios. Ca rezultat, mitologia ultimei frontiere a fost menținută, chiar în timp ce direcția de cercetare și dezvoltare fugea de orice ar putea produce baze pe marte și fabrici robotizate.

Piață liberă sau democrație

Replica standard e că toate acestea au fost posibile în urma triumfului pieței. Misiunea Apollo a fost un program guvernamental de inspirație sovietică, în sensul că a fost nevoie de un efort național coordonat de birocrația guvernului. Odată ce amenințarea sovietică s-a retras din peisaj, capitalismul a fost liber să redreseze liniile de dezvoltare în acord cu imperativele sale descentralizate, precum finanțarea privată a produselor de consum precum calculatoarele personale. Asta este linia adoptată în anii 70 și 80 de oameni ca Toffler și Gilder.

De fapt, Statele Unite nu au abandonat niciodată schemele gigant, conduse de guvern, ale dezvoltării tehnologice. În mare parte doar s-au mutat spre cercetare militară. Și nu doar în scheme pe scară sovietică precum Star Wars, ci spre proiecte de armament, cercetare în comunicații, tehnologii ale supravegherii și alte probleme asemănătoare de securitate. Într-o oarecare măsură acest lucru a fost mereu adevărat: miliardele care au fost deversate în dezvoltarea rachetelor au umbrit mereu sumele alocate programului spațial. Dar până în anii 70, chiar și cercetarea de bază a ajuns să decurgă conform priorităților militare. Unul dintre motivele pentru care nu avem fabrici robotizate e că 95% finanțarea pentru cercetarea roboților a venit de la Pentagon, care e mai interesant în dezvoltarea dronelor fără pilot decât în automatizarea fabricilor de hârtie.

Se poate argumenta că până și transferul înspre cercetare medicală și tehnologii ale informației nu a fost într-atât o reorientare către consumator, dicatat de piață, dar parte dintr-un efort complet de a urmări umilirea tehnologică a Uniunii Sovietelor cu o victorie totală în războiul de clasă global, văzut simultan ca impunerea dominației militare a SUA peste hotare și răsfirarea mișcărilor sociale în cadrul țării.

Asta pentru că tehnologiile care au apărut totuși s-au dovedit propice supravegherii, disciplinării muncii și controlului social. Calculatoarele au deschis oarece spații libere, așa cum ni se reamintește constant, dar în loc să ducă la utopia fără de muncă imaginată de Abbie Hoffman, au folosite în așa fel încât să producă efectul opus. Au permis o financiarizare a capitalului care a împins muncitorii în datorii și, în același timp, au oferit angajatorilor mijloace de a crea locuri de muncă în regim flexibil care deopotrivă au distrus siguranța locurilor de muncă tradiționale, precum au și crescut numărul de ore muncite de tot restul lumii. Împreună cu exportarea slujbelor din fabrici, noul regim al muncii a destrămat mișcarea sindicalistă și a distrus posibilitatea unor politici muncitorești eficiente.

Între timp, în ciuda unor investiții fără precedente în cercetare medicală și a științelor vieții, încă așteptăm leacuri pentru cancer și banala răceală, iar cele mai dramatice descoperiri medicale au luat forma unor droguri ca Prozac, Zoloft sau Ritalin, parcă croite pentru a asigura că noile cerințe de muncă nu ne înnebunesc complet și disfuncțional.

Cu astfel de rezultate, cum va arăta epitaful pentru neoliberalism? Cred că istorici voi concluziona că a fost o formă de capitalism care a prioritizat sistematic imperative politice în fața unora economice. Dată fiind alegerea dintre un plan care va face capitalismul să pară unicul sistem economic posibil și unul care va transforma capitalismul într-un sistem economic viabil pe termen lung, neoliberalismul a ales mereu prima opțiune. Avem toate motivele să credem că distrugerea siguranței locurilor de muncă, în timp ce creștem numărul de ore muncite nu creează o forță de muncă mai productive (cu atât mai puțin inovativă sau loială). Probabil că, în termeni economici, rezultatul este negativ – o impresie confirmată de ratele creșterii mai scăzute în aproape toate părțile lumii în anii 80 și 90.

Dar alegerea neoliberală a fost eficientă în depolitizarea muncii și a supradeterminării viitorului. Din punct de vedere economic, creșterea armatelor, a poliției a serviciilor de securitate privată înseamnă balast. Este de fapt posibil ca tocmai această greutate a aparatului creat să asigure victoria ideologică a capitalismului să-l afunde. Dar este de asemenea ușor de văzut cum sugrumarea oricărui viitor inevitabil, redemptiv care ar putea fi diferit de lumea noastră este parte crucială a proiectului neoliberal.

În acest moment toate piesele ar părea că se potrivesc. Până în anii 60, forțele politice conservatoare au devenit inconfortabile cu efectul distruptiv social al progresului tehnologiei, iar angajatorii începeau să se îngrijoreze cu privire la impactul economic al mecanizării. Amenințarea în scăderea a Uniunii Sovietice a permis realocarea resurselor în direcții mai puțin provocatoare pentru aranjamentele sociale și economice, sau chiar în direcții care ar fi susținut o campanie de inversarea a progresului obținut de mișcările sociale și care să asigure o victorie decisivă în cadrul a ceea ce elitele SUA vedeau ca o luptă de clasă globală. Schimbarea priorităților a fost introdusă ca o retragere a marilor programe guvernamentale și o revenire a pieței libere, dar de fapt a mutat direcția de cercetare indusă de guvern dinspre programe ca NASA sau descoperirea unor surse alternative de energie înspre armată, tehnologii medicale și ale informației.

Desigur, asta nu explică totul. Mai mult decât orice altceva, nu explică de ce, chiar și în acele domenii care au fost în centrul atenției prin proiecte bine finanțate, nu am văzut niciunul dintre avansurile anticipate acum 50 de ani. Dacă 95% din cercetarea roboticii a fost finanțată de armată, unde sunt roboții ucigași stil Klaatu care trag cu raze mortale din ochi?

Rachetele de croazieră contemporane sunt precise prin comparație. Totuși, arme precise nu par niciodată capabile să asasineze indivizi specifici (Saddam, Oasam, Gadafi), chiar și când se trage cu sute. Putem presupune că Pentagonul a cheltuit miliarde pe cercetarea razelor mortale, iar cel mai aproape au ajuns de lasere care, dacă sunt țintite corect, pot orbi un pușcaș inamic care se uită direct în fascicol. Asta pe lângă că ar fi nesportiv, e și jalnic: laserele sunt o tehnologie a anilor 50. Phasere care pot doar ameți nu par să fie pe tablele de proiectare, iar când vine vorba de infanterie, arma preferată aproape peste tot rămâne Ak-47, un design sovietic numit pentru anul în care a fost introdus: 1947.

Internetul este o inovație remarcabilă, dar tot despre ceea ce vorbim este o combinație foarte rapidă și accesibilă global dintre o bibliotecă, oficiu poștal și catalog de comenzi prin poștă. Dacă internetul ar fi fost descris unui fan SF în anii 50 și 60 drept cea mai dramatică reușită tehnologică, reacția sa ar fi una de dezamăgire. Cincizeci de ani și doar asta e ceea ce au reușit cei mai buni oameni de știință? Ne așteptam la calculatoare care pot gândi!

Per total, nivelul de finanțare a cercetării a crescut dramatic din anii 70. Desigur, proporția acestei finanțări care vine din sectorul privat a crescut cel mai mult, până la punctul în care firmele private finanțează de două ori mai multă cercetare decât guvernul, dar creșterea totală este atât de mare încă finanțarea dată de guvern este mult mai mare decît era în anii 60. Cercetarea ”fundamentală”, ”împinsă de curiozitate”, ”blue skies”, genul de cercetare care nu este împinsă de perspectiva unei aplicări practice imediate, și cea care este cea mai capabilă să producă descoperiri neașteptate, ocupă o porțiune chiar mai mică din total, deși se aruncă cu atât de mulți bani în cercetare în general încât până și nivelul general al cercetării fundamentale a crescut.

Totuși, cei mai mulți observatori sunt de acord că rezultatele au fost neînsemnate. În mod cert nu vedem nimic ca fluxul continuu de revoluții conceptuale, moștenirea genetică, relativitatea, psihoanaliza, fizica quantică, la care oamenii au ajuns să se aștepte chiar și cu 100 de ani înainte. De ce?

Parte din răspuns stă în concentrarea resurselor într-o mână de proiecte gigantice: ”big science” cum a ajuns să i se spună. Human Genome Project este deseori ridicat ca exemplu. După ce au fost cheltuiți aproape trei miliarde de dolari și angajați mii de cercetători și tehnicieni în cinci țări diferite, a reușit să ne spună că nu putem afla mare lucru util din secvențierea genelor. Chiar mai mult, entuziasmul și investirea politică din jurul unor astfel de proiecte demonstrează gradul la care până și cercetarea fundamentală tinde să fie împinsă de imperative politice, administrative și de marketing, care se asigură că nimic revoluționar nu se va întâmpla.

Aici, fascinația noastră cu originile mitice ale Silicon Valley și internetului ne-au orbit față de ce se întâmplă cu adevărat. Ne-a permis să ne imaginăm că cercetarea și dezvoltarea, e acum împinsă în principal de mici echipe de antreprenori sau de un soi de cooperare descentralizată care creează softwareul open-source. Nu este adevărat, chiar dacă astfel de echipe sunt cele care tind să producă rezultate. Cercetare și dezvoltarea sunt în continuare împinse de gigantice proiecte birocratice.

Ceea ce s-a schimbat este cultura birocratică. Interpenetrarea accentuată dintre guvern, universitate și firme private au făcut pe toată lumea să adopte limbajul, sensibilitățile și formele de organizare care au apărut în lumea corporațiilor. Deși asta s-ar putea să fi ajutat în crearea unor produse ușor de vândut, din moment ce asta e ceea ce fac birocrațiile corporațiilor, în privința germinării cercetării originale, rezultatele au fost catastrofale.

Propriile mele cunoștințe vin din universități, atât din SUA cât și din Marea Britanie. În ambele țări, în ultimii treizeci de ani am văzut o veritabilă explozie a proporției orelor petrecute asupra unor munci administrative în prejudiciul a orice altceva. În propria mea universitate, de exemplu, avem mult mai mulți administratori decât membri ai catedrei, iar de la  membrii catedrei, de asemenea, se așteaptă să petreacă cel puțin la fel de mult timp asupra administrării, cât asupra predatului și cercetatului împreună. Același lucru este adevărat, mai mult sau mai puțin, în universitățile din întreaga lume.

Creșterea volumului de sarcini administrative vine direct din introducerea tehnicilor corporatiste de management. Invariabil, acestea sunt justificate ca feluri de a spori eficiența și a introduce competiție la toate nivelurile. Ceea ce ajung să facă în practică e să angreneze pe toată lumea în a-și petrece majoritatea timpului să vândă chestii: aplicații pentru burse, propuneri de cărți, evaluări ale sarcinilor studenților și ale aplicațiilor la burse, evaluări ale propriilor colegi, descrieri de noi mastere interdisciplinare, institute, workshopuri la conferințe, univeristăți în sine (care au devenit acum branduri marketate către presupuși studenți sau contribuitori) și așa mai departe.

În timp ce marketingul învăluie viața universitară, generează documente despre dezvoltarea imaginației și creativității care ar putea la fel de bine să fie concepute pentru a sugruma imaginația și creativitatea în fașă. Nicio opera semnificativă de teorie socială nu a apărut în Statele Unite în ultimii 30 de ani. Am fost reduși la echivalenții cărturarilor medievali, scriind adnotări nesfârșite la teoria franceză a anilor 70, deși recunoscând cu vinovăție că dacă ar fi să apară noi încarnări ale lui Gilles Deleuze, Michel Foucault sau Pierre Bourdieu, nu li s-ar acorda titlul de profesor.

A fost o vreme când academia a refugiul societății pentru excentrici, sclipitori și impractici. Nu mai este cazul. Acum este domeniul auto-promovatorilor profesioniști. Ca rezultat, în una dintre cele mai bizare spasme de auto-distrugere din istorie, ne-am decis că nu mai avem loc pentru cetățeni excentrici, sclipitori și impractici. Majoritatea lăncezesc în beciurile mamelor lor, făcând, în cel mai bun caz, ocazionale observații precise pe Internet.

Dacă asta este adevărat în privința științelor sociale, unde cercetarea se practică cu costuri minime suportate de indivizi, ne putem imagina cât de rău este în astrofizică. Și într-adevăr, un astrofizician, Jonathan Katz, a avertizat recent studenții care se gândesc la o carieră în științe. Chiar și dacă ieși la iveală după obișnuita decadă în care ești ajutorul altcuiva, spune el, te poți aștepta ca cele mai bune idei alte tale să fie împiedicate:

Îți vei petrece timpul scriind propuneri în loc să faci cercetare. Mai rău, pentru că propunerile îți sunt judecate de competitori, nu poți să-ți urmărești curiozitatea, dar trebuie să-ți dedici eforturile și talentele anticipând și parând critici în loc să rezolvi probleme științifice importante. Este proverbial că ideile originale sunt sărutul morții în ceea ce privește propunerile, pentru că nu s-a demonstrat încă că funcționează.

Asta mai mult sau mai puțin răspunde întrebării de ce nu avem încă dispozitive de teleportare sau papuci anti-gravitaționali. Bunul simț ne spune că dacă vrem să maximizăm creativitatea științifică, găsești niște oameni sclipitori, le dai resursele de care ai nevoie să urmărească ce idei au prin cap și îi lași în pace. Cei mai mulți nu vor veni cu nimic, dar unul sau doi vor descoperi ceva. Dar dacă vrei să minimizezi posibilitatea unor descoperiri neașteptate, spune-le acelorași oameni că nu vor primi nicio resursă dacă nu-și petrec majoritatea timpului în competiție unii cu alții să te convingă că știu în avans ce vor descoperi.

În științele natural tiraniei managerismului putem adăuga și privatizarea rezultatelor cercetării. După cum ne-a amintit economistul britanic David Harvie, cercetarea ”open source” nu este ceva nou. Rezultatele cercetării au fost mereu deschise, în sensul că cercetătorii au făcut schimb de materiale și rezultate. Există competiție, în mod cert, dar este convivială. Acesta lucru nu mai este adevărat pentru oamenii de știință care lucrează în sectorul privat, unde descoperirile sunt păzite cu gelozie, iar întinderea ethosului corporatist în academie și institutele de cercetare a făcut ca până și cercetătorii finanțați din fonduri publice să-și trateze descoperirile ca proprietate personală. Editurile academice se ocupă ca descoperirile publicate să fie deosebit de greu de accesat, încastrând și mai mult spațiul intelectual comun. Ca rezultat, competiția prietenească, deschisă se transformă în ceva mult asemănători competiției de pe piață.

Sunt multe forme de privatizare, incluzând până și cumpărarea și suprimarea descoperirilor inconveniente de către mari companii cărora le este frică de efectele economice. Nu putem ști câte formule de combustibili sintetici au fost cumpărate și ascunse în seifurile companiilor petroliere, dar e greu de imaginat că nimic de genul acesta nu se întâmplă. Mai subtile sunt felurile în care ethosul managerial descurajează orice este aventuros sau ciudățel, mai ales care propune rezultate imediate. În mod straniu, internetul pare să fie una dintre problem aici. După cum zice Neal Stephenson:

Majoritatea oamenilor care lucrează în corporații sau în academia au fost martori la ceva din următoarele: un număr de ingineri stau la un loc într-o cameră, făcând schimb de idei. În urma discuției răsare un concept nou care pare promițător. Apoi o persoană mănuitoare de laptop dintr-un colț, după o scurtă căutare pe google, anunță că această nouă idee este de fapt veche; ea, sau ceva vag asemănător a fost încercată deja. Ori a eșuat ori a reușit. Dacă a eșuat atunci niciun manager care vrea să-și păstreze slujba nu va accepta să se cheltuiească bani pentru a o reînvia. Dacă a reușit, atunci este patentată, iar pătrunderea pe piața e considerată imposibilă din moment ce primii descoperitori au avantajul primului venit și vor fi creat bariere pentru pătrundere. Numărul acestor idei aparent promițătoare care au fost zdrobite astfel se ridică la milioane.

Și astfel un spirit timid, birocratic umple fiecare aspect al vieții culturale. Devine festonat într-un limbaj al creativității, inițiativei, antreprenoriatului. Dar limbajul este lipsit de sens. Acei gânditori care ar fi făcut salturi conceptuale sunt cei mai puțini probabili să primească finanțare și, dacă este să se petreacă saltul, nu vor găsi pe nimeni să le urmărească cele mai îndrăznețe implicații.

Giovanni Arrighi a notat că după bula South Sea, capitalismul britanic a abandonat corporația. Când s-a ajuns la revoluția industrială, Marea Britanie se baza pe o combinație dintre mari finanțatori și mici firme de familie, un tipar care se va repeta și de-a lungul secolului următor, perioada maximelor inovații științifice și tehnologice. Marea Britanie la acea vreme era notorie pentru generozitatea cu care își trata excentricii precum era America intolerantă. Un mod ușor de a scăpa de acei oameni era să le permită să devină vicari în mediul rural, iar aceștia, în mod predictibil, au fost principală sursă a descoperirilor științifice făcute de amatori.

Capitalismul contemporan, birocratic, corporatist nu a fost o creație a Marii Britanii, dar a Statelor Unite și a Germaniei, cele două puteri rivale care au petrecut prima jumătate a secolului XX luptând două războaie sângeroase pentru a înlocui Marea Britanie ca putere dominantă. Războaie care au culminat, în mod potrivit, în sponsorizarea de către guvern a programelor care aveau să descopere bomba atomică. Este un fapt însemnat că stagnarea noastră tehnologică pare să fi început după 1945, când Statele Unite au înlocuit Marea Britanie care principal organizator al economiei lumii.

Americanilor nu le place să se vadă ca o nație de birocrați, dimpotrivă, însă în momentul în care încetăm să vedem birocrația ca un fenomen limitat la oficiile guvernamentale, devine evident că fix asta au devenit. Victoria finală asupra Uniunii Sovietice nu a dus la dominația pieței, dar, de fapt, a cimentat dominația unei elite manageriale de birocrați corporatiști care folosesc pretextul termenului scurt, a competitivității, a gândirii contabile care reduce la tăcere tot ce poate să aibă potențiale revoluționare de orice fel.

Dacă nu ne dăm seama că trăim într-o societate birocratică, asta e din cauză că normele și practicile birocratice au devenit atât de atotpătrunzătoare încât nu putem să le vedem, sau mai rău, nu ne putem imagina făcând lucrurile altfel.

Calculatoarele au jucat un rol crucial în această îngustare a imaginației sociale. La fel cum inventarea noilor forme de automatizare industrială în secolele XVIII și XIX au avut efectul paradoxal de a transforma mai mult și mai mult din populația lumii în muncitori industriali cu normă întreagă, așa și softwareul conceput să ne salveze de responsabilități administrative ne-a transformat în administratori parțiali sau întregi. În același fel în care profesorii universitari par să simtă că este inevitabil că vor petrece mai mult din timpul lor gestionând granturi, așa și casnice affluente pur și simplu acceptă că vor petrece săptămâni în fiecare an completând formulare online de 40 de pagini pentru a-și da copii la facultate. Cu toții petrecem din ce în ce mai mult timp băgând parole în telefoanele celulare pentru a gestiona conturi bancare, conturi de credit și a învăța cum să facem activități cândva întreprinse de agenți de turism, brokeri sau contabili.

Cineva și-a dat seama că americanul mediu va petrece cumulat șase luni din viață așteptând să se schimbe culoarea semaforului. Nu cred dacă numere asemănătoare pot fi obținute pentru cât durează să completezi formulare, dar trebuie să dureze măcar la fel de mult. Nicio populație din istoria lumii nu a petrecut pe îndeaproape la fel de mult timp completând hârțogăraie.

În acest ultim, stulefiant stagiu al capitalismului, ne mișcăm dinspre tehnologii poetice înspre tehnică birocratică. Prin tehnologii poetice mă refer la uzul mijloacelor raționale și tehnice de a ne înfăptui fanteziile. Tehnologiile poetice, astfel înțelese, sunt vechi precum civilizația. Lewis Mumford a notat că prima mașinărie complexă a fost formată din oameni. Faraonii egipteni au fost capabili să construiască piramidele numai mulțumită măiestriei asupra procedurilor birocratice, care le-au permis să dezvolte tehnici de tip bandă de asamblare , divizând sarcini complexe în zeci de simple operațiuni și atribuindu-le câte unei echipe de muncitori, chiar dacă le lipsea vreun mijloc tehnologic mai avansat decâț planul înclinat și pârghia. Supravegherea administrativă a transformat armate de fermieri în rotițe angrenate în vaste mașinării. Mult mai târziu, după ce rotițele au fost inventate, designul mașinăriilor complexe a elaborat principii original dezvoltate pentru a organiza oameni.

Dar am văzut acele mașini – chiar dacă părțile motrice sunt mâini sau trupuri sau pistoane, roți sau arcuri – puse la muncă pentru a realiza fantezii imposibile: catedrale, călătorii spre lună, linii ferate transcontinentale. În mod cert, tehnologiile poetice au ceva groaznic în ele, poezia poate aduce la fel de mult cu acele clădiri diavolești întunecate prencum poate aduce slavă sau emancipare. Dar tehnicile raționale, administrative erau mereu în folosul unui scop fantastic.

Din această perspectivă, toate acele planuri sovietice, chiar dacă nu au fost înfăptuite, au marcat apogeul tehnologiilor poetice. Ceea ce avem acum este reversul medaliei. Nu este vorba că viziunea, creativitatea și fanteziile nebunești nu mai sunt încurajate, ci că majoritatea rămân să plutească în eter; nici măcar nu ne mai prefacem că ar putea lua vreodată formă. Cea mai puternică națiune care a existat vreodată a petrecut ultimele decenii spunând cetățenilor săi că nu mai pot contempla fantastice întreprinderi colective, chiar în timp ce, după cum cere criza ecologică, soarta pământului depinde de ele.

Care sunt implicațiile politice ale acestui fapt? În primul rând, avem nevoie să regândim unele dintre cele mai fundamentale presupuneri despre natura capitalismului. Una e că capitalismul este identic cu piața liberă și că amândouă sunt antagonice birocrației, care este concepută ca o creatură a statului.

A doua presupunere este că stă în natura capitalismului că aducă progres tehnologic. Se pare că Marx și Engels, în entuziasmul lor pentru revoluția industrială, s-au înșelat asupra acestui fapt. Sau, ca să fim mai preciși, au avut dreptate să insiste că mecanizarea producției industriale va distruge capitalismul. S-au înșelat când au prezis că competiția pe piața liberă vor obliga proprietarii de fabrici să mecanizeze oricum. Dacă acest lucru nu s-a întâmplat e din cauză că competiția pe piața liberă nu este, de fapt, o parte esențială a capitalismului, cum au presupus. Mai mult decât altceva, forma curentă a capitalismului, unde multă competiție pare să ia forma marketingului în interiorul unor structuri birocratice ale unor companii mari, semi-monopoliste, ar fi putut să-i surprindă.

Apărători ai capitalismului fac trei mari afirmații istorice: în primul rând că a permis dezvoltare științifică rapidă; a două, că oricât de multă bogăție arunci într-o mică minoritate acest lucru crește prosperitatea generală și, în al treilea rând, că făcând acest lucru se crează o lume mai sigură și democratică pentru toată lumea. Este clar că capitalismul nu mai face niciunul din lucrurile astea. De fapt, mulți dintre apărătorii săi se retrag din a mai spune că este un sistem bun, afirmând în loc că este unicul sistem posibil sau, măcar, singurul sistem posibil pentru o societate complexă și tehnologic sofisticată ca noastră.

Dar cum ar putea cineva argumenta că aranjamentele economice curente sunt singurele care vor fi viabile în oricare dintre viitoarele societăți tehnologizate. Argumentul este absurd. Cum putea oricine ști asta?

Într-adevăr, sunt oameni care iau poziția asta pe ambele capete ale spectrului politic. Ca anarhist și antropolog mă întâlnesc cu personaje anticivilizaționale care insistă nu doar că nivelul curent de dezvoltare industrială duce doar la oprimare în stilul capitalist, dar că asta trebuie să fie necesar pentru orice fel de tehnologie și că, de aceea, emanciparea umană poate fi atinsă doar prin întoarcere la epoca de piatră. Majoritatea dintre noi nu suntem determiniști tehnologici.

Dar afirmații cu privire la inevitabilitatea capitalismului par să se bazeze pe un soi de determinism tehnologic. Și de aceea, dacă scopul capitalismului neoliberal este să creeze o lume în care nimeni nu crede că orice alt sistem economic ar putea funcționa, atunci trebuie să suprime nu doar ideea unui viitor inevitabil redemptiv, dar a oricărui viitor radical diferit tehnologic. Totuși, aici este contradicția. Apărătorii capitalismului nu pot să ne convingă că schimbarea tehnlogică a încetat, întrucât asta ar însemna că capitalismul nu este progresist. Nu, ei încearcă să ne convingă că progresul continuă într-adevăr, că trăim într-o lume a minunilor, dar că acele minuni iau forma unor îmbunătățiri modeste (ultimul iPhone), vești despre invenții ce au să se petreacă, feluri complexe de a jongla cu informație și imagini și platforme chiar mai complexe pentru completat formulare.

Nu vreau să sugerez că capitalismul neoliberal – sau orice alt sistem – poate avea succes în această privință. În primul rând, apare problema convingerii lumii că duci tehnologia pe culmile progresului în timp ce o ții de fapt în frâu. Statele Unite, cu infrastructura decăzută, paralizată în fața încălzirii globale și devastată simbolic de abandonarea programului spațial chiar în timp ce China și-l accelerează pe al său, face o treabă în mod deosebit de proastă pentru PRul capitalismului. În al doilea rând, rata schimbărilor nu poate fi menținută jos pentru totdeauna. Se vor petrece descoperiri. Descoperirile inconveniente nu pot fi ascunse permanent. Alte părți ale lumii, mai puțin birocratizate, sau cel puțin părți ale lumii cu birocrații care nu sunt atât de ostile gândirii creative vor începe încet, dar sigur să strângă resursele pentru continua de unde au rămas Statele Unite și aliații. Internetul chiar oferă oportunități de colaborare și diseminare a informației care ne vor ajuta de asemenea să străpungem zidurile. De unde va veni această realizare? Nu putem ști. Poate tipărirea 3D va face ceea ce fabricile robotice ar fi trebuit să facă. Poate va fi altceva. Dar se va întâmpla.

Putem să ne simțim siguri în privința unei anume concluzii: nu se va întâmpla în cadrul capitalismului contemporan corporatizat, sau o oricărei forme de capitalism. Pentru a începe să facem domuri pe marte, cu atât mai puțin pentru a descoperi dacă sunt civilizații extraterestre pe care să le contactăm trebuie să găsim un alt sistem economic. Trebuie ca acest sistem să ia forma unei masive noi birocrații? De ce presupunem că trebuie? Numai destrămând actualele sisteme birocratice putem începe. Și dacă va fi să inventăm roboți care să ne duce rufele și să ne facă curat în bucătărie, atunci va trebuie să ne asigurăm că ceea ce înlocuiește capitalismul asigură o mult mai egalitară distribuție a bogăției și puterii, une care nu mai conține doar pe cei super-bogați și pe cei destul de săraci încât să le facă curat în case. Numai atunci tehnologiile vor mărșălui spre împlinirea nevoilor umane. Și acesta este cel mai bun motiv pentru a ne elibera din mâna moartă a managerilor fondurilor de investiții și CEOs, să ne eliberăm fanteziile din ecranele care le-au închis, să ne lăsăm imaginațiile să fie din nou o forță materială în istoria umană.