Există la nivel societal românesc de vreo două decenii cred trendul ăsta pe nostalgie de boomer senil: „noi am crescut în fața scării, jucam șotron, nu stăteam în casă pe telefoane”, știți placa. „Aoleu, s-a-nscris și ăsta-n trend”, mi-am spus cînd am citit articolul de memorii din revista tltxt al prietenului Adi Schiop.

Și în continuare nu văd de ce, cui, pentru cine ai da din gură despre Cobain sau Humanitas în 2021, într-o lume în care avem iwan2c. Dar dacă demersul este pînă la urmă scuzabil (Adi are totuși 65 de ani, eu 53, e normală puțină senilitate), mai puțin scuzabile sunt, cred, anumite note false care vin să pună o pată pe acele pagini de memorii și pe care voi încerca să le adresez în rîndurile care urmează.

Primii ani 90, rock și depeche

Deși este adevărat că conflictul rockeri vs depeșari a dominat simbolic epoca, deși există chiar un roman de o tîmpenie exemplară, „Rock și Depeche”, în paginile căruia scriitorul optzecist Ioan Mihai Cochinescu nemurește conflictul, deși o viziune de asta gen Mad Max în care rockerii și depeșarii se aleargă printre ruine pe străzi fumegînde ca să-și dea omorul are farmecul ei, totuși cred că legendarele bătăi dintre rockeri și depeșari sunt exact asta – legende urbane neexaminate critic.

Personal, nu am văzut, evident, nici un omor de ăsta, mi s-a povestit doar că într-o seară, la gura de metrou Ștefan cel Mare din proximitatea generalei la care studiam ar fi fost omor între rockeri și depeșari, remarcîndu-se liderul rockerilor, Tancred, care a dat cu lanțul în stînga și în dreapta mult de tot. Men, îmi vine foarte greu să cred că chiar și în vestul sălbatic din 90 o bătaie en masse cu lanțuri la metrou lîngă ceea ce cred că era pe atunci Poliția Capitalei (oricum, o secție de poliție superimpozantă), mi-e greu să cred că un astfel de omor s-ar fi desfășurat fără să-și găsească un loc în paginile ziarelor, într-o mică știre de la buletinul de știri…

Or, nu există nici un fel de mărturie de asta, să-i spunem oficială, despre vreun măcel rockeri vs depeșari ever.
Ar fi fost și greu să existe, de altfel – depeșarii hardcore erau 3 și nu umblau împreună.
Că într-o discotecă la sat să fi pus un rocker mîna pe un par din gard, se poate.
În realitate, lucrurile nu erau așa de tribale. Ne spune bunul-simț că un astfel de tribalism accentuat ar fi împiedicat chiar funcționarea socială, orice bairam, petrecere de casă devenind practic imposibil de organizat. Cum să bagi rockerul, depeșarul și manelistul în aceeași sufragerie? Și totuși bairame se țineau, iar chitaristul Ovidiu Chihaia i-ar putea povesti lui Adi despre un astfel de bairam în care alături de colegii cocalari s-a apucat să-i ia la pulă pe rockerii din sufragerie, după care, ca orice punkist schizoid, s-a întors împotriva cocalarilor care „se luau de rockerii mei”.

Eu, de asemenea, pot depune mărturie că, grungist neurastenic, am umblat tot liceul cu cocalarii mei din clasă și din Crîngași, doar la bunică-mea la bloc avînd un refugiu cald plin de rockeri. Ce vreau să zic, da, taberele își aruncau vorbe de duh, se luau la pulă, dar genul ăla de tribalism accentuat despre care vorbește Adi în memoriile sale ar fi dus România în blocaj și criză dacă ar fi fost for real.

Apropo, dacă tot am intrat pe discursul ăsta maximalist, se mai înșeală Adi cînd îi generalizează politic pe metaliști astfel: „care plesneau de atitudine și opinii pe care le exprimau vocal, le urlau pe la mese, unde te plictiseau cu discuții despre Răul din lume, ciuma roșie, ce bărbat strașnic a fost Ion Antonescu și ce proști sunt discomanii” – rockerii de la bloc de la bunică-mea, mai mari ca mine, pot spune că trăiau într-un bliss de inconștiență politică, ignorînd de pildă total fenomenul Piața Universității (noi stăteam mult pe la bloc, în Militari, Piața Universității era departe, tocmai în centru), dar fiind în schimb înscriși mai toți într-o vreme la tineret în PSD pentru că tineretul PSD-ist făcea multe party-uri la care rockerii mei voiau să meargă (ignor dacă la acele party se punea Maiden, aș înclina mai degrabă spre latino și ”a kiss is still a kiss in Casablanca”, o dovadă în plus pentru caracterul totuși mai degrabă tolerant și asimilist al clanurilor în discuție).

Dar rockerii mei erau toți băieți cu doar liceul la bază, este posibil ca la Cluj să fi fost altfel.

Grunge, o muzică excepțională

În fine, pînă la urmă poate că nici aceste falsificări de dragul schemei ideatice din memoriile lui Adi Schiop nu sunt cele mai deranjante, cel mai deranjant este…altceva.
E vorba de un anumit excepționalism în care, cu toate încercările de autoironie, autorul pare să creadă. Iată-l ce spune:

„pe scurt, toți cei care în anii ‘90 ascultaserăm Nirvana și compania ne-am găsit și ne-am legat în fine într-o falangă, am scos capul la suprafață. Toate marile creiere ale generației mele – am descoperit în București – în anii ‘90 trecuseră, izolate și submerse, prin grunge.”

În primul rînd că nimeni nu a ascultat grunge în România, s-a ascultat Nirvana – aștept încă omul care să simtă ceva în legătură cu Eddie Vedder, cum de asemenea nu cred că cineva a cumpărat vreodată un album Soundgarden în ro.
De asemenea, care izolate și submerse, fratele meu? Men, deci Cobain ajunsese atît de popular în România încît rockerii mai elitiști, simțind nevoia să rărească turma, te întrebau dacă ești fan Nirvana de dinainte să se sinucidă Cobain sau după? Înțelegi, ca să vadă dacă ești tru. Atît de izolați și submerși erau ascultătorii de Nirvana încît se excedaseră elitiștii, simțeau nevoia să mai rărească turma.

Care, apropo, rockerii îl îmbrățișaseră destul de ok pe Cobain, orice schismă paradigmatică a vrut grunge-ul să facă cu metaliștii previous, în ro le-a trecut rockerilor complet pe sub radar (ar fi fost și greu să fie altfel, rockerii ascultau simultan fără probleme de paradigm shifting Sepultura și Guns N Roses, ca în orice cultură care trebuie să recupereze în salturi și devine pe alocuri ridicol de asimilistă – anything goes sau cum spunea colegul de liceu Bunea: „bă, vouă vă plac toți care au părul mare”).
De unde altundeva dacă nu de la metal-heads să vină ideea supercomună în epocă că mare greșeală ce a făcut Nirvana că a cîntat unplugged la MTV, cum să pui muzica aia power pe unplugged? Nu, deci rockerii ro i-au îmbrățișat destul de ok pe Nirvana, avînd doar mici episoade de panică cognitivă cînd îi mai vedeau pe băieți apărînd pe scenă în rochițică și cu diademă, dar sunt convins că și-au rezolvat-o cumva.

Știu că narativa ascultătorului submers de alternative e la îndemînă, dar men deja în 2000, cînd am intrat eu la facultate, deja nu mai puteai cu indie, alternativ și plm, făcuseră deja atîta varza – efectiv în orice cămin din Grozăvești ai fi intrat două piese erau la concurență cîntate pe chitară rece de băieți coborîți acum 10 minute din vreun personal: „Creep” de la Radiohead și „Hol” de la AB4. O socoteală simplă ne-ar spune că ascultătorul de alternativ ro nu putea fi totuși atît de submers, izolat și excepțional în ultimii cinci ani din 90 dacă deja în 2000 ajungea să fie parodiat fără voie pe Atomic.

Ca să nu mai vorbesc de facultatea în sine, unde, la Litere unde am făcut eu, orice fată din Tîrgoviște sau Corabia, clădită psihic ca un tanc, avea nevroze și asculta alternative. Cu tot elitismul ascultătorilor de alternative – cît de excepțională să fie totuși o muzică care e ascultată cu succes chiar și în Botoșani sau Cluj? Aș spune că e mai degrabă o muzică populară. Nu men, chiar și în ro în 2000 alternativul era deja mort, ucis de prețiozitatea comunității izolate și submerse pînă nu mai aveai loc de ea.
Azi Marilu Dobrescu este fan Cobain, ca să ne înțelegem.

Nada Surf – Popular (Official Video) [Remastered in HD] – YouTube

Muzica și identitatea

Să fi fost prin anul 2-3 de facultate cînd mă întîlnesc într-o seară blînduță de toamnă (purtam un sacou de catifea ox-blood și un sweater bleu) cu cantautorul Ovidiu Chihaia ca să ne vedem cu niște prieteni de-ai lui din frumosul oraș de la poalele Tîmpei. ”Zi ce să zic că ascult, ca să las și eu o impresie”, îi spun, și, cercetîndu-mă din cap pînă în picioare pe sub stufoasele-i sprîncene blond-slav, Chihaia zice „Muse”.

Iau un marker, îmi scriu în palmă Muse, mergem în Silencio și după ce fac cunoștință mă așez la masă și le zic „Băieți, mie îmi place (scot palma din buzunar să mă uit) Muse, vouă?” Alternativul era dead, identificarea subcultură-muzică făceam meta cu ea, a mai trebuit să treacă doar puțini ani pînă cînd să îmi dau seama că de fapt nu îmi place deloc muzica, nu înțeleg cum de nu ne-am debarasat pînă acum de acest mijloc de expresie primitiv, de dinaintea vorbirii, că singur în casă nu simt nici o clipă nevoia să-mi pun muzică și că dacă ar fi nevoie să-mi pierd vreun simț primul pe care l-aș da ar fi fără ezitare auzul.

Și că din toată perioada aia în care făceam și eu parte, ca absolut ORICE adolescent, din comunitatea izolată și submersă care asculta grunge, de fapt doar Nirvana, nu mi-a rămas nimic care să nu poată fi aruncat (lîngă mine, o persoană random nu înțelege cum unii dintre noi, Adi, explică concepte și înțeleg subtexte dar de fapt nu înțeleg fix ce zice la gradul 0 omul ăla – nu fi misogin, nu homofob, nu tractor – cică și eu și Adi: a trecut tot ce zicea omul ăla ca avionul pe lîngă noi, noi rămînînd să fim ce am fost de la origine, tractoare complexate, chiar dacă eu am fost la gaypride 1 în bucurești, cică ca să-mi fac clout), mi-a rămas doar așa o atmosferă, cum dă interviu Cobain cu, în brațe, născuta-gata-drogată Frances Bean Cobain, căreia refuză să îi dea prăjitura, o tot tentează cu o prăjitură și cînd întinde copilul mîna spre păjitură i-o ia din față și i-o dă lui Dave Grohl.

Îmi place să cred că, viu azi, atît și așa cum l-am înțeles, Cobain ar sta toată ziua pe 4chan și ar face meme cu pepe/trump – așa cum mesajele feministe, antihomofobe etc. ale Nirvana au trecut complet pe sub radar în ro, tot așa ar trece și Cobain meme cu pepe pe 4chan. Așa cum, ceva vreme înainte, J. D. Salinger fusese de fapt un perfomance al C. I. A., grunge a fost un perfomance compus de mintea isteață de afaceri a celor de la SubPop, așa cum punk a fost un performance compus de mintea sclipitoare a lui Malcolm Mclaren, și asta este și singura legătură dintre mișcări – să postulezi, ca Adi Schiop, că grunge vine din punk și apoi să purcezi fără ezitare la o analiză comparativă este la fel de valid cu a spune că grunge vine din skater-culture sau din clima și peisajul din Aberdeen, Washington.

Kurt Cobain – And I Love Her – YouTube