O dezbatere la care asist des, mai ales când vine vorba despre probleme care ține de mediu sau de drepturile animalelor non-umane este o capitulare naivă în fața moralismului liberal. Dacă doar nu am fi consumat anumite produse și servicii am fi salvat planetutsa de la a fi înăbușită cu CO2, îngropată sub plastice și am fi salvat nenumărate vieți de la măcel, zice vocea liberală. Însă nu ne-am putut abține, nu am fost dispuși să facem acest sacrificiu și am creat cerere care s-a tradus în oferirea de anihilare globală, concluzionează.

Acest mod de a gândi pare coerent cu ideea microeconomică a curbelor cererii și ofertei care ni se bagă constat pe gât ca motiv pentru care oamenii trebuie să plătească chirii exorbitante sau chiar să doarmă în stradă. Dar piața, de fapt, nu funcționează chiar așa. Iar cine să explice mai bine cum stau în realitate lucrurile, decât Friedrich Hayek, practic arhitectul intelectual al modelului economic neoliberal.

Responsabilitatea directă a consumatorului față de oferta de pe piață vine din identificarea de către economiștii neoclasici a prețului ca acumulând toate informațiile relevante despre un bun. Idee folosită de socialiștii de piață pentru a argumenta viabilitatea unei economii centralizate. Într-un eseu care se cheamă The Use of Knowledge in Society, Hayek se bate cu adepții planificării centralizate explicând convingător că prețul nu sintetizează întreaga informație disponibilă. Din contra, anumite informații relevante sunt disponibile doar anumitor actori, la un anumit moment în timp. Iar noi nu luăm deciziile doar pe baza prețurilor, nu suntem doar niște mașini de calcul economic, ci luăm în considerare și acea informație nestructurată (și imposibil de structurat) care nu încape în preț.

”It is with respect to this that practically every individual has some advantage over all others because he possesses unique information of which beneficial use might be made, but of which use can be made only if the decisions depending on it are left to him or are made with his active cooperation. We need to remember only how much we have to learn in any occupation after we have completed our theoretical training, how big a part of our working life we spend learning particular jobs, and how valuable an asset in all walks of life is knowledge of people, of local conditions, and of special circumstances. To know of and put to use a machine not fully employed, or somebody’s skill which could be better utilized, or to be aware of a surplus stock which can be drawn upon during an interruption of supplies, is socially quite as useful as the knowledge of better alternative techniques. And the shipper who earns his living from using otherwise empty or half-filled journeys of tramp-steamers, or the estate agent whose whole knowledge is almost exclusively one of temporary opportunities, or the arbitrageur who gains from local differences of commodity prices, are all performing eminently useful functions based on special knowledge of circumstances of the fleeting moment not known to others.”

Iar singurul fel în care profităm de faptul că indivizii (oameni sau firme) au acces la această informație este prin intermediul pieței libere. Altfel această informație s-ar pierde. În momentul de față nu e relevant dacă are dreptate, dacă alt fel de a organiza economia chiar este imposibil sau dacă presupusa maximizare a producției permisă de piață chiar este de dorit. Ne interesează doar descrierea felului în care funcționează piața ca mecanism de organizare a economiei.

Anume ca un mod de a coordona producția în mod distribuit și a de a difuza imediat informația de-a lungul lanțului de producție. Informația nu se poate difuza imediat dacă orizontul actorului de pe piață nu este suficient de îngust încât să-și permită să ia decizii rapide, să vând sau să cumpere, să crească sau să scadă prețul, fără a fi nevoit să ia în considerare multiple situații, alternative sau posibile consecințe ale acțiunilor.

”How much knowledge does he need to do so successfully? Which of the events which happen beyond the horizon of his immediate knowledge are of relevance to his immediate decision, and how much of them need he know? There is hardly anything that happens anywhere in the world that might not have an effect on the decision he ought to make. But he need not know of these events as such, nor of all their effects.”

Astfel, în ciuda obsesiei pentru libertatea de a alege și a huzurului de oferte, piața funcționează atât de bine precis pentru că limitează deciziile actorilor. Hayek îl citează admirativ pe Alfred Withead când zice că ”[c]ivilization advances by extending the number of important operations which we can perform without thinking about them.”

Fără să insiste explicit asupra acestui fapt, Hayek descrie și cum consumatorii sunt cei care au cele mai puține informații cu privire la factorii de producție. Consumatorul are acces la preț, dar prețul nu reflectă costul de producție al bunului. Consumatorul probabil nu știe, și în mod cert nu poate analiza, măsura în care prețul este afectat de subvenții, aranjamente comerciale, dacă anumite prețuri scăzute sunt obținute prin exploatare, poluare și alte practici ilegale etc.

”Professor Schumpeter argues that the possibility of a rational calculation in the absence of markets for the factors of production follows for the theorist “from the elementary proposition that consumers in evaluating (‘demanding’) consumers’ goods ipso facto also evaluate the means of production which enter into the production of these goods. Taken literally, this statement is simply untrue. The consumers do nothing of the kind. What Professor Schumpeter’s “ipso facto” presumably means is that the valuation of the factors of production is implied in, or follows necessarily from, the valuation of consumers’ goods. But this, too, is not correct. Implication is a logical relationship which can be meaningfully asserted only of propositions simultaneously present to one and the same mind. It is evident, however, that the values of the factors of production do not depend solely on the valuation of the consumers’ goods but also on the conditions of supply of the various factors of production. Only to a mind to which all these facts were simultaneously known would the answer necessarily follow from the facts given to it. The practical problem, however, arises precisely because these facts are never so given to a single mind, and because, in consequence, it is necessary that in the solution of the problem knowledge should be used that is dispersed among many people.”

Desigur, conform teoriei consumatorul ar mai avea acces și la acea informație necuantificabilă, dar aici ajungem cu gândul la revelațiile unui reportaj NPR publicat la începutul anului în care aflăm cu stupoare că majoritatea materialelor plastice nu pot fi reciclate, iar mișcarea pentru reciclare a fost promovată de companiile producătoare de petrol pentru a răspunde îngrijorărilor ecologiste ale publicului fără a-și schimba semnificativ modul de funcționare. Întâmplător, variile firme care au colectat, selectat, transportat până în China sau au îngropat deșeurile plastice au putut face asta deoarece își desfășurau activitatea economică potrivit orizontului îngust care le permite să ia decizii fulgerătoare și eficiente economic.

Vedem astfel cum informația nu doar apare natural în urma activității profesionale, așa cum sugerează Hayek, ci și este produsă, diseminată, controlată sau ascunsă în mod activ. Iar aici există o asimetrie foarte mare între public și marile companii. Practic pentru asta există departamentele de publicitate și marketing, să manipuleze informația la care au acces consumatorii pentru a cumpăra produsul, chiar dacă nu este neapărat rațional economic. Ne amintim doar de campaniile companiilor producătoare de tutun pentru a ascunde și obfusca efectele nocive ale țigărilor, campaniile Exxon împotriva reducerii dependenței de petrol sau campaniile Coca Cola pentru a muta atenția dinspre efectele nocive ale zahărului din produse). Prin campanii precum ”reduce, reuse, recycle”, și nu numai, consumatorul este încurajat să continue să consume, insistându-se asupra faptului că produsul nu dăunează, iar dacă se produce vreo daună această poate fi ușor remediată (și uite, poți tu ca consumator să faci ceva în privința asta să te simți bine).

Aceste campanii nu s-ar ține dacă nu ar fi eficiente în a permite continuarea activității economice fără nevoia de restructurări, investiții în noi produse radical diferite (cu cu totul alte lanțuri de producție și depinzând de alte materii prime) sau abandonarea unor piețe.

Ceea ce nu încape în explicația lui Hayek este cum apare piața (trebuie să citim Polanyi pentru asta), cum intră și cum ies actorii pe ea, cum se stabilesc relațiile dintre ei, cum iau naștere industrii și, mai ales, cum dispar. Acestea sunt probleme pe care ar trebui să ni le punem pentru evitarea sau (ca să fim serioși, ameliorarea) catastrofelor care ne pasc, iar încrederea în marketingul companiilor care răspunde crizelor literalmente existențiale prin paie de hârtie, câteva mașini electrice și niște înlocuitor vegan de pui la fast-food este o naivitate pe care nu ne-o permitem.