Un banc – mai mult anecdotă, că s-a întâmplat, am fost acolo – vechi basarabean spune aşa: Oamenii de ştiinţă americani de la NASA au cheltuit 12 miliarde de dolari şi s-au chinuit zece ani că să realizeze un pix care să scrie chiar şi în lipsa gravitaţiei, ţinut cu susul în jos, sub apă, pe orice suprafaţă, inclusiv sticlă şi la orice fel de temperatura, de la condiţii de îngheţ pînă la 300 grade.

Ruşii cosmonauţi au folosit un creion. Acum e mare forfotă cu înregistrarea voturilor în bazele de date online. Doua cauze aici: metoda folosită şi generaţia tânără. Să vă explic. Sovieticii aveau o metodă simplă de înregistrat voturile: în orice parte a statului se aflau, la fiecare vot înregistrat, băteau intr-un clopot. Fiecare candidat avea un clopot diferit, cu o frecventa sonoră unică.

Undele sonore ajungeau apoi în Moscova, unde câinii antrenaţi pentru programul spaţial detectau sunetul şi duceau câte un os de vacă în groapa fiecăruia candidat, în funcţie de frecvenţa detectată. Fără măduvă – ea era folosită pentru ciorba de văcuţă. Candidatul cu cele mai multe oase în groapă era desemnat ales. Eficienţă maximă. Simplu, nu?

De aici şi expresia “să dai ca surdu’ în clopot”, expresie pe care n-o mai poţi folosi în ziua de azi despre nicio autoare într-un panel despre reprezentarea femeilor în literatură fără să-ţi sară feministele în cap. Ceea ce mă aduce la a doua problemă. Tinerii din ziua de azi – praf la dat în clopote. Am ajuns la sistemul ăstă complicat cu tabele, procese verbale, programe pe calculator şamd pentru că generaţia asta nici nu mai ştie cum arată un clopot, darămite cum se antrenează un câine să detecteze o frecvenţă sonoră specifică. Regresie tehnologică. Ba mai mult, o să-ţi sară toţi veganii în cap. Veganism – extremism.

Soluţia? O şcoală de meserii bazată pe antrenatul clopotarilor şi instructorilor de dresaj. Sună utopic, ştiu. Dar e singura soluţie pentru stânga.