Cartea omonimă a lui Ion Băieșu din 1985 propunea o fantezie delirantă într-un socialism cam dezarticulat și în căutare de noi eroi. Doi tineri furioși se luptă cu un sistem corupt care merge pe pile și incompetență și nu-i lasă să-și facă meseria bine. Nu s-au schimbat prea multe discursiv în ultimii 40 de ani, cu toate că ai zice că s-a făcut o trecere de la capitalism de stat la capitalism.

Așadar, nimic surprinzător, este aceeași poveste a USR-ului de astăzi care ne vorbește de rebelii profesioniști care se luptă cu un sistem dezumanizant. Medicul, Mitică, se luptă pentru viața pacienților, iar ea, Nela, este o profesoară tip Teach for Romania care se chinuie să îi salveze pe copiii superdotați. Dar ceva nou se întâmplă când Lucian Pintilie ecranizează cartea în 1992 și filmul e transformat într-un fel de manifest al unei noi generații care vrea să scape de comunism.

În romanul din 1985, liberalismul socialist se construia pe ideea evadării din lumea normalilor care vor o viață banală și a celor needucați. Le puțea personajelor centrale din roman lumea muncitorilor săraci și a romilor. În 1992, la doi ani după ce e numit director în Ministerul Culturii, Pintilie dă poveștii un nou twist și acum revoltații se luptă cu sadicii perfecți, cu securiștii care nu se pot stăpâni să apară de peste tot.

În versiunea digitalizată prezentată recent și pe Netflix, Balanța ne spune câteva lucruri noi. Mai întâi, ne arată că dușmanii cu care se luptă useriștii de astăzi, conspiraționiștii care propagă falsități, sunt în inima poveștilor pe care ei le idealizează. Balanța este un exemplu de teorie conspiraționistă dusă la extrem, și paranoia că securiștii îți apar în pat, în casă, la telefon, în spatele mașinii, este desfășurată cu violență. Securitatea lui Pintilie nu este diferită de logica Qanonului care invadează dreapta americană: dacă te uiți mai bine la oamenii cu putere din jur, ei sunt niște șopârle (ok, securiști) care își ascund copiii furați în subsol. Revelația ultimă în film este că sora Nelei este în pat cu securitatea.

Nu e o întâmplare că usereul se hrănește din logica asta a conspirației: anul 1992 este și anul în care în România era repetată la saturația ideea că democrația este cel mai mic rău, idee produsă de Winston Churchill, un campion al paranoiei că vin evreii comuniști și distrug vestul, și că ce îți mai rămâne e regina și parlamentul.

În al doilea rând, filmul ne duce într-un timp în care existau, surprinzător, și comuniști corecți. Secretarul pe județ și tatăl Nelei, în ciuda revelațiilor mamei că era un stalinist antisemit care a chinuit-o, pare că nu era lepră sau entitate securistă, ci om. Dar, nu vă grăbiți, povestea părinților fondatori ai usereului virează în orgii senzaționale cu comuniști gay.

Nela își vizitează mama bolnavă la spital și, la final, mama îi spune că tatăl în ilegalitate se aduna în podul casei cu ceilalți tovarăși, și făcea, făcea… aici nedescrisul nu e descris, ci doar propus ca răul absolut. Conservatorismul politic a lui Clotilde, Barna și Nicușor se trag din ce ne sugerează filmul lui Pintilie, că cei mai evil ever sunt tovarășii care și-o trag dezmățați și care jură să oprească fascismul prin toate mijloacele.