Noul film semnat de Bogdan Mirică, „Boss”, se înscrie în rândul neo-noir-urilor cu și despre getaway drivers insomniaci și taciturni (vezi „Drive”, 2011, de unde Mirică preia și neoanele alea turbate). 

De data aceasta urmărim acțiunile unui șofer de ambulanță (Laurențiu Bănescu) în aftermath-ul unui jaf mers prost – o femeie este lovită de mașină și se află în stare gravă la spital, și apar indicii cum că unul din cei patru complici la jaf e o cârtiță. Șoferul are și o iubită, o actriță de succes foarte edgy și wild, un fetish masculin ambulant unidimensional jucat de Ioana Bugarin.

Nu ni se explică niciodată cum un tip la 40 de ani care locuiește vis a vis de părinții lui s-a combinat cu tipa asta, deși asta este doar cea mai superficială fractură în logica desfășurării narative. 

Filmul livrează însă pe plan vizual-sonor, și oarecum atmosferic, și Bănescu face un rol interesant din materialul dat. „Boss” rămâne însă o pastișă, un exercițiu stilistic pe jumătate reușit unde ansamblul de elemente formale de gen nu ascunde vreun înțeles mai profund, nereușind să își ducă la capăt propriile ambiții. Până și voalul de mister pe alocuri incitant pică în penultima secvență, care deturnează cu limbă de lemn cvasiliterară întregul plot (sperând ca cineva să îl cumpere). 

Dacă aveai de gând să aștepți să apară pe platformele de streaming, la „Boss” aș veni cu cealaltă recomandare, anume să investești acele 2 ore mai degrabă la cinema, pe ecran mare.