HomeInterviuMorții fac lucruri trăsnite: note pentru un mic tratat de bântologie

Morții fac lucruri trăsnite: note pentru un mic tratat de bântologie

Morții umblă, se știe deja acest lucru. Numai o privire sumară în tratatele de etnografie confirmă acest aspect, cu vârf și îndesat. Morții se preumblă, ei vin și pleacă, se lasă cuprinși de furii, morții bântuie pe cei vii, stalkuiesc, obsedează, jinduiesc, și ar face orice ca să ne atragă atenția, așa ajung unii dintre ei să scrie poezii, să construiască monumente, de parcă dorința lor cea mai mare ar fi să se materializeze în vreun fel. Gama de posibilități este extinsă. Unii vor să-și manifeste prezența discret, în miez de noapte, pe lună plină, prin neguri lugubre, alții, mai cinici, se mulțumesc să ne judece din umbră. Mai există unii morți, mai dramatici, care apar chiar la TV, în reportaje trucate (oare?). Dar cred că cei mai dornici de lumina reflectoarelor fac în așa fel încât să apară în ficțiunile noastre. Literatura și cinemaul par medii predilecte pentru asemenea apariții.

Aici mă voi limita la cinema, mai exact cinemaul românesc și fantomele sale. Voi încerca să trasez niște linii de fugă, în ceea ce privește „bântologia” și capabilitățile sale. (Folosesc termenul de „hauntology” într-un sens mai literal decât cel propus de Derrida și apoi preluat de Fisher et al.).

1. Morții care mor și stau morți.

Moartea ca finitudine mereu trezește sentimente multiple. Dacă scopul vieții ar fi acela de a amâna cât mai mult cu putință momentul morții, acest lucru ar avea ca efect exotizarea sa peste măsură. Moartea fascinează, fiindcă reprezintă un sfârșit, iar percepția umană, limitată așa cum este, nu concepe ideea de final. Numai cărțile și filmele au final. De aceea filmul lui Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (2005), se termină fix înainte sau concomitent cu momentul morții personajului eponim. Convenția sa documentară se identifică cel puțin în acest aspect cu percepția umană. Dacă toți doctorii din film îl văd pe Lăzărescu strict din punct de vedere pozitivist, ca un organism viu, o configurație de atomi de carbon și nimic altceva, atunci măcar filmul în sine să empatizeze cu el, măcar puțin pe final.

Mai e cazul filmului Iacob (r Mircea Daneliuc, 1987), bazat pe nuvela Moartea lui Iacob Onisia (de Geo Bogza). Filmul se termina imediat după momentul morții, chit că regizorul mai adaugă un cadru poetic cu sângele roșu topind zăpada proaspăt depusă.

Morții care zac sunt aceia care au îndurat destul mizeriile existenței, s-au săturat, le e lehamite. Ei stau morți în chip de protest.

2. Morții care mișcă.

Faptul de a fi mort implică stază, totală și irevocabilă. De aceea descrierea funcționării procesului de incinerare în crematoriu a oripilat opinia publică pe la începutul secolului trecut. Gândiți-vă numai la secvența din romanul Bagaj… (al lui H. Bonciu), în care mortul, datorită căldurii imense, se ridică pur și simplu în șezut, asta până îi pocnesc cartilejele de tot. Morții care se ridică de la locul lor sperie.

Ei sunt deosebit de teatrali, și par că își așteaptă publicul. În De ce trag clopotele Mitică (r. Lucian Pintilie, 1981), proaspătul decedat este depus pe un catafalc improvizat și lăsat acolo, în văzul lumii. În timp ce un alt personaj îl elogiază cu lacrimi în ochi, prospătul mort, în loc să stea locului, mai mișcă din când în când un degețel de la picior. Și nu se mulțumește numai cu atât, într-o altă secvență, mai și răspunde la întrebarea care dă numele filmului.

Un alt mort histrionic mai e și nenea Pandelică din Undeva la Palilula (r. Silviu Purcărete, 2012), care îl convinge pe unul dintre personaje să-i țină pentru câteva ore locul în groapă, în timp ce el se duce să mai tragă un șpriț cu băieții.

Cred că aici intră și toți strigoii, moroii, Dracula, Domnișoara Christina etc. Sunt morți sfidători.

3. Prezențe fantomatice, nici aici, nici acolo.

Fantomele sunt interstițiale, nici aici, nici acolo. Spectrele (de tot felul) bântuie de multă vreme, nu numai Europa. Ele au făcut ravagii o dată cu apariția spiritismului. Moda aceasta a „învârtitului meselor”, în care oamenii plăteau ca la bâlci, pentru a vedea fantome în acțiune, a enervat pe mulți, inclusiv pe B.P. Hasdeu, care încearcă să se dezică de asemenea practici spectaculare în tratatul său, Sic cogito, el pledând pentru metode mai avansate, cum ar fi scrierea automată (a se observa rigoarea ștințifică).

În film, fantomele sunt mai mereu reprezentate ca figuri vag umanoide, translucide. Poate cea mai înfiorătoare asemenea apariție e chiar cea din Atunci i-am condamnat pe toți la moarte (r. Sergiu Nicolaescu, 1972). Ele răsar din senin, în timp ce copilul începe să-i împuște pe cei care i-au osândit prietenul.

Un exmplu interesant e și Această lehamite (r. Mircea Daneliuc, 1994), care e (cred) singurul film unde o asemenea fantomă are un rol principal. Ea moare încă din începutul poveștii, și pe tot parcursul ei simte frustrarea care vine cu postura de simplu observator. Eternizarea unei asemenea posturi ar fi insuportabilă, dar filmul își face milă de ea, și îi permite să se reîncarneze și astfel să ia totul de la capăt.

Tot în postura de observator se află și mortul din Sieranevada (r. Cristi Puiu, 2016). El participă la propriul parastas de 40 de zile, dar nu poate să facă altceva decât să-și privească familia exitinsă, cu dramele și bucuriile ei. Deși nu-l vedem niciodată pe decedat, el reușește să-și facă simțită prezența prin mișcările camerei de filmat. Vedem cum jinduiește să asculte bârfele din bucătărie și simțim frustrarea care îl încearcă atunci când i se închide ușa în nas (poate că s-o fi plâns cineva că era curent).

Ambele filme atrag atenția asupra naturii fantomatice a spectatorilor în sine. Instanțe aproximative – simultan parte din acțiune, dar divorțate de aceasta, martori invizibili, spectre.

Tot în această categorie s-ar încadra și fantoma din După 40 de zile (r. Andrei Gruzsniczki, 2021), care preferă să bântuie casa amantului, și nu pe cea a soțului. (A zis cineva că cinematografia românească nu e fantastică?)

4.Morții care îți apar în vis.

Despre simbolistica viselor ies în fiecare an o multitudine de cărți, așa că nu o să pretind vreo interpretare inovatoare, mai ales că semnificația lor pare extraordinar de fluidă. Mă voi limita la o singură afirmație: genul ăsta de morți sunt extrem de dornici să-i ajute pe cei vii, sunt cei mai prietenoși.

Un exemplu interesant e cel din Margo (r. Ioan Carmazan, 2006), în care mortul e instumentalizat în scopuri nobile, anume, de a afla ce e pe lumea cealaltă. El a promis să apară în vis și să devoaleze misterul. Raportul lui nelinștește: “Viața e nimic, moartea e nimic”.

O viziune mai puțin sumbră e în mediu-metrajul lui Corneliu Porumboiu, Visul lui Liviu (2004). Acolo mortul care-i bântuie visele personajului principal este fratele. El îi dezvăluie lui Liviu ceea ce știa deja dintotdeauna, că realismul capitalist este un teren de luptă.

5.Morții care călătoresc în timp.

De la asta a pornit materialul de față, de la filmul R.M.N. (2022), al lui Cristian Mungiu. Înaintez ipoteza că acest film prezintă, printre altele unul dintre puține exemple de (low-key) time travel din cinemaul autohton. Este vorba despre un mort călător în timp.

Ca precedență ar mai fi cazul fantomei lui Nicolae Ceaușescu, din filmul Kapitalism: Rețeta noastră secretă (2010), care este adusă cu forța de către Alexandru Solomon înapoi în București, la 20 de ani după moartea sa, pentru a se minuna și cutremura. Spre deosebire de aceasta, fantoma din filmul lui Mungiu pare să-și controleze singură periplul spațio-temporal.

La începutul filmului, ni se arată că fiul lui Matthias vede ‘ceva’ în pădure. Acel ‘ceva’ îl sperie, îl șochează, într-atât încât refuză să mai vorbească. Acest lucru introduce (încă) o tensiune în relația și așa tensionată cu familia sa, dar misterul nu este niciodată elucidat.

Înspre finalul filmului aflăm că tata Otto (bunicul copilului) decide să-și pună capăt zilelor, spânzurându-se în pădure, în aceeași pădure în care bântuia și acel ‘ceva’ ce l-a terifiat atât de tare pe copil.  A crede că aceste evenimente nu sunt legate cauzal, a crede că ele pur și simplu se întâmplă, cu de la sine putere, ar echivala cu a-l suspecta pe regizorul și scenaristul filmului că habar n-are să construiască o poveste. Ceea ce nu este cazul. Ergo, ceea ce îl sperie pe băiat nu este altceva decât o proiecție a ceea ce avea să se întâmple. Imaginea spânzuratului s-a proiectat îndărăt în timp.

Alternativ, am putea-o numi simplă premoniție a băiatului. Dar ce este o premoniție, altceva decât o proiecție a viitorului în prezent? Tot o încrengătură temporală implică, o buclă stranie, o crestătură în structura realității (fie ea și numai ficțională).

Nu este nici prima, nici ultima dată când așa ceva se întâmplă în cinema. Aduc aminte numai exemplul celebru din La Jetée (r. Chris Marker, 1962), în care tocmai imaginea unui asasinat violent petrecut chiar sub ochii săi în vreme ce era copil îi permite pernsonajului (acum adult) să călătorească înapoi în timp (trauma este folosită ca ancoră).

Un exemplu mai recent, și mai similar este în serialul The Haunting of Hill House (r. Mike Flanagan, 2018), în care fantoma unei femei spânzurate care bântuie casa nu este altceva decât proiecția viitorului oribil al unuia dintre personaje. Ceea ce, ca și în cazul de mai sus, dă naștere unei bucle stranii, în care semnificația își găsește originea în sine însăși.

Bizar în cazul filmului lui Mungiu, este (1) că fantoma pare că dă naștere acestei bucle în necunoștință de cauză, și (2) că acest mic artificiu narativ nu pare să aibă o funcție precisă. Rămâne un gest ambiguu. Fantomele mereu încearcă să atragă atenția celor vii, și nu de puține ori acțiunile lor mai mult sperie și perplexează, decât lămuresc.

Dacă ipoteza aceasta e adevărata, atunci ceea ce se întâmplă în R.M.N. este o premieră în cinemaul românesc, una care atrage atenția că o schimbare de paradigmă ar putea fi iminentă.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

0FansLike
0FollowersFollow
0SubscribersSubscribe

Populare

Filip Cristian, cryptomiliardarul de 19 ani de pe tiktok de proiectele...

7
Dacă ne urmărești ziarul de postironie și scandal, știi probabil că redacția noastră are o pasiune pentru tancuri financiare și tot ce înseamnă zona crypto. Dar atunci când aceste două elemente rare se întâlnesc și se unesc ca Voltron, trecem de pasiune și ne apucăm de doxat ca în rândurile de mai jos pentru că sunt semne că e pe cale să se întâmple o escrocherie.