Am aflat despre lansarea recentă a cărții lui George Monbiot – Regenesis: Feeding the World Without Devouring the Planet – chiar de la el, de pe Twitterul ante-muskian. Jurnalistul britanic mi-a apărut în feed într-o dezbatere intensă cu Kai Heron, contribuitor New Left Review. Acesta din urmă critica tehno-optimismul lui Monbiot legat de fermentația de precizie ca panaceu pentru foametea globală, venind însă dintr-o poziție mai pe indigenous rights tipic Nord Americană, poziție pe care de la o vreme o privesc cu oarece suspiciune. După o scurtă scanare a profilului său, am dat fuga pe Amazon să cumpăr această carte care părea că vorbește despre absolut toate chestiile care m-au obsedat pasionat în ultimii ani: sisteme de hrană, efectele complexe ale încălzirii globale, modele de rețea ale lumii și mâncat bacterii.

Ca orice român model post-decembrist, sunt profund interesat de tot ce ține de foame. Unele dintre cele mai puțin traumatizante amintiri din copilăria mea sunt cele din preajma sărbătorilor mainstream, cum ar fi Crăciunul ăla când taică-miu a tranșat o jumătate de porc în stil Dexter, în mijlocul garsonierei pe un celofan. Porc care a ajuns, desigur, în congelatorul special de carne, cumpărat mai mult din rațiuni gastronomice decât economice. Așadar, încă de mic mi-a fost imprimat un puternic instinct de supraviețuire primitivă, care decenii mai târziu s-a transmutat în obsesii pentru subiecte precum toalete cu compost, agricultură de subzistență, sau crearea de micronutrienți prin fermentație bacteriană. Culmea, carnivorismul nu prea s-a legat de mine, însă mai mult din rațiuni economice, decât gastronomice.

Iată-mă, deci, erbivor comunist care se ceartă pe Twitter cu anarhiști americani pe problema logisticii globale și a producției de insulină în cadă, devorând pur și simplu această carte scrisă de un autor The Guardian, chiar în preajma sărbătorilor de iarnă, așteptând un punct de climax care, din păcate, nu s-a materializat.

Cartea începe ușurel, în livada autorului din ceva orășel britanic, cu o descriere a pasiunii sale pentru știința solului, demonstrată mai ales prin lungi liste de specii de creaturi care sălășluiesc sub noi – atunci când solul este sănătos, desigur. Din experiența mea, majoritatea urbaniților care simt chemarea pământului trec prin acest proces de soil adoration, proces ghidat de constelații întregi de autori de cărți, clipuri YouTube, TED Talks ș.a.m.d. care îți zic pe o singură voce că primul pas în orice demers de subzistență agricolă este să înțelegi solul. Am auzit ecourile acestei voci pe parcursul întregului capitol, eu însumi fiind consumator cu vechime de astfel de conținut escapist. Nu a deranjat, și pentru cineva care nu s-a preocupat niciodată de subiect, este o bună introducere în vibeul domeniului.

Pornind astfel, cu picioarele pe pământ ferm, sănătos, viu, sustenabil, autorul începe apoi în următoarele capitole să facă pași mari prin mocirla agriculturii capitaliste. Aceste capitole sunt punctul forte al cărții, o introducere lejeră, dar suficientă, în analiza sistemică a lumii înconjurătoare. În dulcea scriitură guardiănească, Monbiot explică pe înțelesul oricărei minți liberale consecințele unor rețele globale puternic interconectate asupra planetei și a mâncării pe care o băgăm în noi, fie că suntem europeni, asiatici, americani sau antarctidieni. Este, totuși, un text profund liberal, care pornește de la premize standard, cumințele, fără să chestioneze în niciun punct hegemonia socio-economică. Chiar și așa, concluziile sunt inevitabil aceleași pe care le-ar găsi și orice marxist, sau om cu cap în general: nu se mai poate așa, dom’le! Literalmente nu se mai poate, ne apropiem de, sau am depășit deja, limite dure, impuse nu de politicieni sau companii, ci de matematică, fizică, chimie și biologie.

Prin multiple exemple pertinente, din UK, UE și întreaga lume, autorul ne arată situația halucinantă în care am ajuns cu hrana noastră cea de toate zilele, în mare parte din cauza concentrării puterii economice în jurul a câtorva centre globale. Este un festin de indignare: companii care joacă murdar, dar și guverne impotente, ferme ultra-standardizate care poluează ecosisteme, dar și legislație anti-poluare care duce la mai multă poluare. O imagine dezolantă, care are șanse mari să te bage în episod depresiv prin simpla dimensiune a dezastrului descris. Din fericire, însă, autorul încă are speranță, și vrea să o împărtășească cu noi, în capitolele ulterioare, unde zice că oferă niște soluții potențiale.

Într-un slow reveal, preferința lui pentru alimentația bazată pe plante se transformă pe parcursul cărții din înfloritură gonzo în punct de plecare al soluțiilor. De altfel, unii din marii vinovați din capitolele anterioare sunt crescătorii de animale, care deversează tone de bălegar și găinaț în mediul înconjurător și care n-ar putea în veci să producă sustenabil hrană pentru miliarde de oameni. Monbiot nu zice niciodată, însă, că e vegan. Toate argumentele sale sunt construite în jurul eficienței economice, așa cum o înțelege el, cu mintea lui de jurnalist liberal, minte care începe din punctul ăsta să își arate limitele.

Kindleul îmi arăta că eram pe la vreo 50% din carte când ajunsesem aici, iar eu eram fericit că urmează un deep dive în planuri de hrănit sustenabil planeta – pasiunea mea. Din păcate, am fost dezamăgit atât cantitativ, cât și calitativ. Monbiot continuă în același stil jurnalistic, cu câteva cazuri individuale de oameni care ar putea avea soluția, fără a se duce prea departe în calcule și modele însă. Indivizii excepționali pe care i-a ales să ne aducă speranță îi trădează clasa, rasa și naționalitatea. Unul este un moștenitor din familie de lorzi britanici care face experimente de agricultură no till pe hectarele din jurul vilei de secol 18. Altul, un dulgher mai sărac care după o viață plină de aventuri s-a apucat de agricultură regenerativă împreună cu cele două neveste ale sale (dintre care una fostă membră de guvern din Republica Moldova), agricultură pe care o face pe terenul oferit de un moștenitor din familie de lorzi britanici. Dinspre știință, și ceea ce ar fi trebuit să fie cheia de boltă a unei cărți promovate ca fiind despre alimentație prin fermentație, un cercetător nordic care face proteine dintr-o specie anume de bacterii consumatoare de hidrogen.

Lăsând deoparte britișnesul care deja devenea insuportabil, cartea m-a pierdut complet la acest capitol despre cum am hrăni lumea prin alimentație bazată pe bacterii. În primul rând, tot argumentul este construit de la acest exemplu singular, care este și unul extrem de specific, și duhnește mai degrabă a interviu care putea fi mai bine un articol de ziar decât capitol de carte. Monbiot începe să vorbească despre lumi imaginare în care am suplimenta producția de energie regenerabilă și nucleară ca să alimentăm fabricile de proteină bacteriană înfometate de hidrogen – același combustibil minune promovat și de-alde Gates și alți dobitoci cu bani – fără se opri o clipă să se gândească că poate există, gen, nu știu, alte specii de bacterii, care și ele pot produce proteine ? Sau că milioane de vegani din întreaga lume se hrănesc regulat cu drojdii și fungi, care n-au nevoie de hidroliză energofagă și de butelii hindenburgiene. Sau, măcar, să vorbească și cu alți CEOi de startupuri food tech, să digere și pitchurile lor pentru investitori despre cum o să salveze lumea prin magia științei capitaliste.

Suspiciuni legate de nivelul de expertiză, fie ea și autodidactă, aveam deja dintr-un capitol anterior în care jurnalistul vorbea despre cum pune el alge în supă ca să suplimenteze cu vitamina B12. Oricine se apucă să cerceteze serios problematica obținerii de B12 descoperă în câteva zile de googling că nu există nicio sursă non-animală de B12 în afară de, ghici ce, bacterii. Iar oricine se preocupă de hrănirea unei populații în Antropocen ar trebui să știe de unde poate veni B12, sau, și mai bine, să știe de unde vine nevoia companiilor agri-business să exploateze la infinit natura, că nu e doar foamea umană. Criticile lui Kai Heron, la care am strâmbat din nas, nu îmi răspundeau la întrebarea mea arzătoare: cum hrănim, totuși, 8 miliarde de oameni (și lasă-mă cu indigenii și relația lor specială cu natura, că ei nu aveau de hrănit miliarde)? Porneau, însă, de la o bază marxistă, și ridicau și probleme de tip cine o să dețină brevetele fabricilor de proteină bacteriană, sau cine deține pământul agricol și de ce. Problema nu e că fermentația bacteriană ar fi un pipe dream, tehnologia va avea cu siguranță un rol în viitorul speciei noastre, ci că este tratată atât de superficial încât ajunge un glonț de argint încărcat în revolverul de aur al marilor miliardari tech (care nu sunt menționați nicăieri, deși aș putea să pariez că Gates îl finanțează pe finlandez). Întreg capitolul devine, astfel, un advertorial tipic jurnalismului “sci-tech” modern, care rareori depășește rolul de generator de hype nemeritat.

Dezamăgitor, cartea se termină subit după aceste schițe de utopii liberale, generate din câteva interviuri, cu un capitol final mai poetic. Kindleul meu îmi arăta vreo 64% done când începeau notele de subsol și referințele, pe care, recunosc, n-am stat să le citesc, dar care nu mă aștept să fi îmbunătățit gustul amar lăsat de trădarea așteptărilor. Recunosc și că aceste așteptări sunt probabil în mod excepțional de elevate, așa că nu pot să nu recomand deloc cartea. Primele capitole chiar fac o treabă decentă de expunere a situației globale curente, cu argumente solide, bazate pe date, prezentate într-un limbaj accesibil (anglofonilor, cel puțin, traducerea nu cred că a apărut încă).

Politic vorbind, sunt șanse mici ca această carte să radicalizeze pe cineva în vreo direcție anume. Mai degrabă va produce vegani militanți, decât (anarho-)comuniști. Pentru cei care vor mai mult și mai la stânga pe subiect, recomand podcastul The Poor Prole’s Almanac, dar și dezbaterea interesantă dintre Kai Heron și Matthew Huber pe problematica dezvoltării pe verde-roșu.