Acest articol a apărut într-o variantă extinsă pe hârtie în Almanahul Trepanatsii 2. Găsești colecția noastră de 17 povești trepanate în București în librăria Mihai Eminescu.

Stăteam într-o zi pe chat cu redacția și dintr-una în alta discuția a ajuns la postarea unui restaurant, magazin, sau grup culinar organizat, ceva, parcă din Cluj, care făceau printre multe altele, sos de soia artizanal. Care sos de soia se face prin fermentarea boabelor de soia, doar că acest grup ingenios îl făcea, printre multe altele, din panettonele eșuat al prietenilor lor cu brutărie artizanală. Adică un fel de au făcut cozonacul borș, vorba aceea. Evident, s-a făcut mișto pe chat despre cum acești post-hipsteri clujeni vor ajunge într-o zi să se fermenteze între ei ca să facă sos de soia, și s-a râs.

Lăsând caterinca proastă deoparte, adevărul e că nu e ceva atât de științifico-fantastic de imaginat. Până la urmă aproape orice materie organică se pretează proceselor alchimice antice care transformă lucruri proaspete în lucruri acre și acide, unele dintre ele atât de plăcute palatei noastre. Știu asta pentru că, la fel ca orice upper-middle class non-esențial care se respectă, de vreo doi ani tot citesc despre fascinantul fenomen al fermentării, despre bacteriile, drojdiile și ciupercile cu care ne-am întovărășit de milenii. Impulsul inițial a venit, ca pentru mulți alții din aceeași cohortă salarială, dintr-o necesitate de moment – să-mi calmez anxietățile legate de colapsul societal spre care bătea apropouri pandemia. Cum să nu se apuce românii să redescopere ce-i aia maiaua când dispare drojdia din magazine? E destulă mâncare în casă acum, dar dacă…?

Avem deja de ceva vreme în țară un bogat filon individualist-autonomist întins și de-a lungul și de-a latul ierarhiilor socio-economice, acel gen specific de mă mut la țară și-mi cresc singur mâncarea. Middle classul amator de conspirații și naționalism o vrea pentru că știe că Carrefour bagă hormoni în pieptul de pui și copiii nu se mai joacă pe-afară, upper classul educat o vrea ca să respire aer curat și să facă mindfulness cu munca manuală, că i s-a luat de stat atâta la ecrane. Lower classul e deja acolo, într-un fel sau altul, dar virusul ne-a băgat în spaimă și ne-a pus pe gânduri pe noi, ăștia care avem timp de așa ceva. În același timp, carantinările și munca remote ne-au ținut închiși în casă. Nu complet, am mai avut acces pe-afară, la fel ca o varză pusă în butoi pe care o mai vizitezi din când în când s-o sufli, să lași gazele să iasă. În ansamblu, însă, am stat în spații închise umplute de incertitudine, cu resurse la discreție, fiecare din noi inoculați cu ce germeni mentali aveam la îndemână atunci. Condiții ideale pentru fermentare, adică. Ori, la fel ca maiaua, kimchiul, sau miceliile pentru crescut ciuperci, în funcție de cât de curată e bucătăria în care le prepari, te poți trezi cu un buchet de arome sau cu toxine. Oare ce va ieși din noi?

Coloniile de (micro)organisme vii sunt greu de controlat, asta pare că încearcă să ne învețe în toate felurile posibile universul anii ăștia. Câteva mutații într-un dublu helix de ADN potrivit, plutind în fluidul potrivit, pot să ducă la scăderea sau creșterea temperaturii unei planete. Internetul, fluidul în care se scaldă miliarde de creiere, ne-a arătat și el cât de vii sunt ideile, sau memele, și cum poți însămânța, de exemplu, un atac asupra Capitoliului SUA folosind o singură literă. Un anumit instinct ne zice să învățăm să controlăm, să creăm utilaje și structuri pentru a direcționa fluidele și organismele astfel încât să nu putem fi luați prin surprindere. Status quo și ai săi preferați se luptă de ani de zile cu polarizarea, această maladie socială care produce, la fel ca într-un condensator electrolitic, tensiune. Iar tensiunea, după cum știm, poate provoca incendii.Dar “polarizare” e o descriere atât de nepotrivită, de o binaritate aproape insultătoare pentru realitatea trăită. Da, fiecare persoană pare că începe să simtă mai tare că există un noi și un ei, un plus și un minus, dar sunt atât de mulți de noi și atât de mulți de ei! Da, putem aplatiza toate astea, putem construi, poate, mașinării suficient de puternice, dar firul narativ al evoluției pare că favorizează o altfel de manifestare a vieții. Una cu multitudini, variante și cu linii strâmbe, departe și de unduielile armonioase art nouveau, și de unghiurile precise art deco. Ceva mai aproape de rădăcini și micelii, explodând cu vitalitate din pământ și cuprinzându-l. Ceva asemănător cu Marea Împrăștiere despre care ne va povesti Denis Villeneuve când va ecraniza cartea a patra din seria Dune, sper.

Acuma, na, poate mă înșel și asta e doar ce-a crescut anii ăștia în balta minții mele, o colonie simbiotică de bacterii, drojdii și ciuperci. Un fel de kombucha. În bălțile altora or fi apărut fecioare profetice care le oferă săbii. Sau poate doar propriile chipuri.

Om trăi și om vedea. Cert este că anii ăștia ne vor transforma. Ne vor transforma în murături, Morty.