Cufundat în Capitalul Fosil al lui Andreas Malm într-o dimineață ploioasă de ianuarie, am ajuns la un paragraf despre un ziar al proletarilor englezi care ar fi jucat un rol în mișcările muncitorești ale acelor ani învăluiți în abur și fum pe care cartea îi descrie cu minuțiozitate. Circulația acelui ziar, estimează Malm, ar fi fost mult mai mare decât numărul de copii cumpărate consemnate istoric, întrucât era de obicei dat mai departe printre cunoscuți sau lăsat prin baruri, multiplicându-și astfel numărul total de cititori. Sub influența analizei materialiste infuzată în carte, dar și a propriei pasiuni pentru paralele forțate cu fizica, m-am dus cu gândul la inerția mediilor în care circulă informația și m-am întrebat: ce cântărește mai mult, un kilogram de hârtie sau un kilogram de internet?

În lumea reală, materială, răspunsul este simplu. Un kil de hârtie atârnă la cântar la fel ca un kil de pene, de fier sau de internet. Kilul de internet putând fi înțeles poate ca suma maselor (relativiste) a electronilor și fotonilor care vuiesc prin cabluri și eter, dar hai să nu ne afundăm în această metaforă, că nu mai ieșim. Dar care este răspunsul pentru lumea socială, sau informațională? Intuiția populară pe care încearcă s-o păcălească întrebarea asta de deștepți ne dă niște indicii. Un om care nu știe ce-i aia masă relativistă știe intuitiv că ar prefera să fie lovit cu un kil de pene decât cu un kil de fier, așa că îi vine să răspundă că penele sunt mai ușoare. Corect ar fi să spună că penele sunt mai puțin dense, ceva ce are implicații mult mai tangibile pentru corpul uman decât simpla valoare numerică a greutății, deci ceva mai util de cunoscut. Eu propun că același lucru e valabil și în noosferă, unde mintea umană răspunde mai mult la densitatea locală a informației, decât la volumul acesteia. Dacă o bibliotecă este o colecție de corpuri solide, atât material cât și informațional, internetul este mai degrabă o colecție rarefiată de particule, un soi de gaz, care circulă prin niște tuburi materiale a căror volum este relativ infim față de cantitatea uriașă de informație care circulă prin ele. Internetul în ansamblu este mai greu informațional decât toate cărțile din lume, dar densitatea locală, experimentată de un creier oarecare pus în fața unui ecran conectat la el, este extrem de mică.

Nu cred că mai există cineva în ziua de azi care să nu aibă în cap, sub o formă sau alta, asocierea dintre utilizarea internetului și reducerea capacității de atenție a oamenilor. E o memă veche, cu origini trasabile cu mult înainte de ADHDizarea tiktokului și tiktokizarea ADHDului, poate chiar dinaintea ARPANETului. Sunt sigur că se găsesc și studii care arată că cei care citesc cărți se concentrează mai bine decât cei care citesc postări, dar să lăsăm deoparte știința burgheză a psihologiei și să gândim naiv materialist. După cum spuneam în introducere, mă gândesc la inerția mediului. O carte, sau o foaie de hârtie literalmente au propria greutate, pe care o poți simți. Ocupă un spațiu fizic în imediata apropiere a corpului, ceea ce înseamnă că are o prezență pasivă continuă. Aceleași cuvinte sau imagini transferate în mediul digital, însă, ocupă strict spațiul ecranului prin intermediul căruia le privești, și o fac doar pentru cât timp vrei tu (deseori, altcineva), altminteri dispărând odată cu închiderea dispozitivului sau terminarea bateriei.

Aceste proprietăți diferite afectează și modul de transmitere al informației, mai precis viteza. O mie de pagini de text se pot transmite în fracțiuni de secundă între două orașe prin internet, în timp ce unei cărți de o mie de pagini îi ia câteva zile pe curier. Privind lucrurile strict cantitativ și unidirecțional, digitalul pare ceva zeiesc, o putere imensă controlată de simpla frecare a buricelor degetelor pe suprafețe lucioase. Dar miile de pagini de text digital pot, tot în fracțiuni de secundă, să dispară complet, de pe un ecran, de pe un hard, de pe internet, în timp ce o carte poate să persiste zeci de ani, probabil în biblioteca unei cunoștințe care a uitat să ți-o aducă înapoi după ce i-ai împrumutat-o. Informația digitală, în ciuda uriașului său volum, este ușor de mișcat în orice direcție, ceea ce în termeni fizici se traduce în inerție mică.

Chiar și o singură coală de hârtie purtată de un vânt puternic se va așeza la un moment dat undeva, se va lipi de ceva, în virtutea propriei greutăți. O postare, un articol, un pdf, în schimb, având greutatea reală mai mică chiar și decât a unei microparticule de plastic din stomacul unui căluț de mare, poate să plutească la infinit în oceanul digital fără să impacteze vreun alt corp sau altă entitate. Nu vorbesc de coli de hârtie doar de dragul esteticii și sper să se înțeleagă că nu încerc să fac un argument insipid în care îndemn copchiii din ziua de azi să lase ecranele și să citească cărți – nu sunt atât de bătrân. Sunt un consumator avid de conținut digital, aș zice chiar teledependent – da, sunt atât de bătrăn – dar sunt conștient că, deși unele reclame online îmi sunt forțate pe ochi de zeci de ori pe zi, niciuna din ele nu se compară cu urma adâncă lăsată pe creierul meu de cuvintele “EXECUT PUȚURI”. Oamenii care au scris acele cuvinte și un număr de telefon pe câteva sute (mii?) de afișe lipite prin tot Bucureștiul s-ar putea să nici nu mai fie în viață, dar strigătul lor comercial dăinuiește atât în geografia orașului, cât și în memele născute în nenumărate capete care n-au avut niciodată nevoie de un puț, dar știu că există cineva care îi poate ajuta cu asta. Despre asta încerc să vorbesc, despre puterea informațională a materialului.

Nu propun o anti-digitalizare, un RETVRN la vreun trecut glorios al celulozei, ci doar o conștientizare a limitelor inerente mediilor în care ne exprimăm, mai ales cei dintre noi cu sensibilități și aspirații propagandistice. Social media, cu precădere, a captat atenția a milioane de activiști de pe tot globul cu mecanismele sale proiectate special să, mare supriză, capteze atenția. Numerele mari de vizualizări și interacțiuni păcălesc zi de zi tineri și bătrâni că pot accesa o putere reală, înrădăcinată în relații sociale reale. Dar a shareui o postare nu e același lucru cu a pune în mâna cuiva o carte sau un poster. A scrie F în chat nu e același lucru cu prezența fizică lângă cineva care trece prin ceva. Din (ne)fericire mințile ne sunt încă încastrate în corpuri fizice, circuitele noastre nu rulează în cloud, ci în niște grăsime care comunică electrochimic, analog.

Actul de a vorbi despre mirosul și textura cărților a căpătat o binemeritată alură de desuetitudine milenială însă nu e nevoie să fetișizăm obiectul în sine pentru a observa că, într-adevăr, ca orice obiect inert, o carte nu te poate absorbi din mediul înconjurător la fel de eficient ca un ecran colorat, responsiv și interactiv. Mirosul, textura, actul de a întoarce paginile, luminozitatea care variază în funcție de lumina din jur, orice interacțiune cu o carte e inevitabil organică, implică mai mult din corp și e contextualizată de mediul local – la fel ca orice interacțiune cu o piesă de teatru sau un concert live. Absența unor butoane de control este tocmai ceea ce dă manifestărilor mai materiale de cultură o altă greutate decât a celor digitale. Ceva de care poți să te apuci, să te ții. Ceva ce poți să arunci într-o direcție și te poți aștepta că, din inerție, va continua de la sine să se ducă în direcția aia, măcar o vreme.

Onlineul, în schimb, e alcătuit din milioane de fragmente informaționale zburând haotic. Un nor de praf care îți intră în ochiul minții zi de zi și care este în cea mai mare parte eliminat prin lăcrimare, mentală sau nu. Sigur, cu ceva efort, niște praf din ăsta poate fi acumulat și presat cât să iasă o pietricică din el, dar, deși uneori utilă, o astfel de muncă nu ne arată adevăratul potențial al internetului. Fizica ne spune că, în condițiile potrivite de concentrație (nici prea mult, nici prea puțin), un nor de praf poate să explodeze de la o simplă scânteie – e motivul pentru care n-ai voie să fumezi lângă depozite de cereale – iar în general orice gaz are o tensiune electrică de breakdown dincolo de care formează se aprinde sub forma unei plasme, sau, în natură, se formează un fulger.

Putem căuta sisific o statornicie pe Internet, ne putem înhăma la moara de vizualizări și inimioare și putem să împingem acolo până reușim să creem un vortex local și să devenim peste noapte uragane virale, dar totul se va disipa în câteva zile, de fiecare dată. Nu ar fi oare mai util să lăsăm moara să se miște de la sine când bate vântul, iar energia captată de ea să o folosim pentru ce ne trebuie în lumea materială, acolo unde trăim de fapt și unde vrem să înfăptuim, poate, revoluții? Nu ar fi oare mai productiv ca, atunci când polarizarea uriașă produce un fulger, să nu încercăm să îl prindem în borcan, ci să fim pregătiți să putem planta, manual, idei noi în mințile pârjolite de el?

După cum bine observa cineva în comentariile unei postări ale Grupului de Acțiune Socialistă, în ziua de azi, masele sunt, într-adevăr, pe TikTok, nu mai sunt pe Facebook. În viitor, cine știe. Până la utopii/distopii transumaniste, însă, masele vor fi mereu în lumea reală, unde trec zi de zi pe lângă oameni care vorbesc cu voce tare în public, dar și pe lângă stâlpi și ziduri care le vorbesc prin afișe, stickere, graffiti. Repet, acesta nu este un îndemn la a renunța la tehnologie, ci doar de a îi recunoaște limitele și a aprecia avantajele uitate ale modurilor mai vechi de comunicare în masă. Altminteri, o prezență online este necesară oricui vrea să schimbe societatea modernă. Nu știi niciodată ce va produce o scânteie și e bine să fii acolo când se întâmplă, cu semințele pregătite.

Înainte să atingi inimi și minți, însă, e bine să atingi și niște iarbă.