Un vânt sumbru bate prin laboratoarele din toată lumea. Din ce în ce mai mulți studenți, doctoranzi, cercetători sau simpli curioși încep să conștientizeze faptul că, de la o vreme, nu prea mai găsești ce-ți trebuie pe Sci-Hub. Robinetul de cunoaștere, deschis prometeic de către cazaca Alexandra Elbakyan, curge în continuare, dar apa e cam stătută, cam de prin 2022 sau așa. Dacă vrei ceva mai proaspăt, adică ce ai nevoie ca să îți faci datoria de cercetător, trebuie să apelezi la căile clasice, i.e. abonamente exorbitante plătite instituțional dacă ai noroc, sau mailuri directe către autori, dacă n-ai.

Din exterior, problema poate părea deja rezolvată de “revoluția” open science susținută fervent de guvernele lumii. Din interior, ar trebui să știi deja ce înseamnă să publici în jurnalele deschise mai accesibile, atât calitativ, cât și financiar. Sunt suficiente patru litere pentru a declanșa reacții fiziologice reflexe în mulți cercetători români: M D P I. Pentru unii mumă, pentru alții ciumă, fenomenul jurnalelor, să le zicem, prăduitoare este totuși un fenomen complet natural și previzibil dacă ciupești câtuși de puțină economie politică, chiar și din meme.

Peisajul scientografic global este unul ușor de recunoscut, cu relieful arhicunoscut din alte domenii, mai puțin ezoterice. Avem aceleași gradiente geografice Vest-Est, dar și gradiente cronologice, deci dominație economică și gerontocrație, nimic nou sub imperiul peste care nu apune niciodată soarele. Curiozitatea, rigurozitatea, aderența la principiile metodei științifice, lucrurile astea încă mai există pe ici, pe colo, dar grosul a ce se publică și, mai important, ce se măsoară cu scientometrul, sunt produse de piață în cel mai direct sens al cuvântului.

Înainte de numărarea likeurilor și cultura influencingului pe social media a existat numărarea articolelor și citărilor în universități. La fel ca în cultura influencingului, inițial părea ceva util și chiar mișto, o cale spre meritocrație, nicidecum premisa unei distopii anoste pe stil Black Mirror. Mulțumită rogojinei globale a indicilor și factorilor de impact, carierele academice sunt aproape de nedistins față de carierele absolvenților de ASEuri și MBAuri. Aceeași goană după imagine, networking și avantaje competitive în fața colegilor. Ideal, carierele se și intersectează, pentru că statul capitalist vrea mai mulți antreprenori decât profesori. Ori, ce-a vrut Cezarul, Cezarul a primit.

Efectele sunt resimțite de toată lumea, chiar dacă nu tot timpul conștient. Pe de o parte avem căderea absolută a nivelului median de cunoștințe științifice la tehnologii din ce în ce mai imbecile precum cryptomonedele sau metaversul lui Zuck. De cealaltă parte avem oameni care combat lipsa de informație corectă pe un front academic, însă vin la pachet cu propriul semidoctism pe întregi alte fronturi.

Un exemplu curent este Sabine Hossenfelder, fizician și YouTuber care a făcut o treabă bună cu explicarea succintă a multor subiecte complexe de fizică și tehnologie, până în punctul în care s-a hotărât că e momentul să explice cum capitalismul este, de fapt, bun. Dar nu capitalismul din Adam Smith sau haotica piață financiară modernă. Nu, zicea de capitalismul ăla așa cum îl înțeleg cele mai netede creiere libertariene și copiii de 12 ani, cu “eu am mere, tu ai pere, facem schimb deci am făcut capitalism”. Păi, mai poți să ai încredere în ce zice o astfel de persoană când discută despre, să zicem, soluții tehnologice pentru încălzirea globală?

Întrebarea mai arzătoare decât pădurile de pe glob în ultimii ani, însă, este: îți permiți să nu mai ai încredere în cineva ca Sabine Hossenfelder? După cum spuneam la început, alte surse de informație științifică organizată nu prea mai ai în minunata lume nouă. Universitățile sunt afaceri, jurnalele științifice sunt afaceri, oamenii de știință de carieră sunt forțați să devină afaceri(ști). Sabine e și ea o afacere mai nou, dar a început ca altceva. A început ca un cercetător plătit de stat la standarde vestice, ceea ce i-a permis să producă conținut de calitate o perioadă. O efemeră insulă de onestitate într-o mare de marketing.

Putem visa, totuși, la un viitor mai puțin sumbru. În locul Sabinei Hossenfelder, poate vor apărea noi generații de oameni de știință cu profil public care poate vor avea o educație mai rotundă, sau măcar modestia de a își recunoaște la fel de public lacunele și impulsul de a și le acoperi, de a nu rămâne în confortul ignoranței. Avem chiar pe plan local un prototip, în proiectul Telefonul fără Fir, un podcast în care foști tocilari de la mate-info discută cu foști tocilari de la filologie și își explică reciproc fenomene tehnico-științifice moderne, fără a își propune să ajungă la vreo concluzie sau să facă bani din YouTube.

Capitalismul a luat grădinile publice la care au muncit milioane de oameni timp de secole, oameni care aspirau la mai mult decât profit personal, și le-a suspendat în eterul internetic, unde aparent pot supraveghea și privatiza orice, oricând. Dar haosul informațional generat de piață nu are cum să țină la infinit, probabil se poate argumenta asta chiar și matematic. Dacă Sci-Hub nu își revine, poate va fi înlocuit sau, mai bine, va deveni inutil prin re-organizarea vieții academice globale.

Platformele private, închise din design, cum sunt atât Facebook cât și Web of Science, sunt în perpetuă tensiune cu rețelele deschise de care au nevoie ca să se hrănească. Ori, ce e oare mai ușor de imaginat, o lume fără Facebook, sau o lume fără internet?