Acest articol a apărut într-o variantă extinsă pe hârtie în Almanahul Trepanatsii 3. Stocul print este limitat, deci comandă acum. Dacă vrei mai multă almanaheală, te invităm să citești și Almanah Trepanatsii 1, disponibil digital GRATIS, sau Almanah Trepanatsii 2 la un preț special. Dacă îți place seria noastră abonează-te la patreonul nostru și ajută-ne să acoperim din costurile de print.

Internetul a sărit să hype-uiască recent lansatul Capra cu trei iezi, filmul cu Maia Morgenstern care își propune să transpună celebra poveste a lui Ion Creangă într-un live action horror/slasher. Filmele de gen, în special cele horror, au o istorie extrem de proastă pe plaiurile mioritice. S-a mai încercat pe aici pe acolo fără succes. Domnișoara Christina (2013), o adaptare după nuvela de Mircea Eliade, iarăși cu Morgenstern în rol principal, a fost suficient să convingă lumea pentru o vreme că cineaștii români nu știu să facă filme de groază. Însă de data asta poporul și-a luat-o PERSONAL, de la publicul de rând care a copilărit cu povestea până la bloggeri și critici, unx trăgând paralele cu filmele lui Robert Eggers (este ce-i drept un fel de The Witch, de pe Wish). Dacă nu vreți totuși să participați la delirul colectiv din jurul acestui film bășit, de dragul unui soi de mândrie națională, aveți cel puțin trei motive.

E o comedie accidentală.

Maia Morgenstern, care n-a mai apărut într-un film bun de la primul mandat al lui Băsescu încoace, joacă când în genul Patimile lui Hristos doi punct zero, când ca la TNB. E totuși o Mămucă serviceable. Da, e cu vreo douăzeci de ani mai în vârstă decât ar avea sens și trebuie să o credem în rolul unei țărăncuțe în vârf de munte deși vorbește cu cel mai bucureștean și unatc-eist accent imaginabil. Confruntarea are loc între Mămucă și lup, așa-zisul Cumătru, un fel de emolău incel la vârsta senectuții interpretat de Marius Bodochi. E vopsit brunet special pentru rol, cu șuvițe ce-i atârnă peste fața permanent constipată. Cumătrului i se declanșează killing spree-ul după ce este refuzat de Mămuca vitregită și, fără să intru în spoilere, construcția asta ar fi putut să iasă mișto dacă nu era irosită pe niște caricaturi. TLDR: când ai secvențe cu prunci decapitați și lumea râde în sală, știi că e rău.

Are cel mai prost sound design imaginabil.

Nu, serios, pregătește-te să auzi o dată la câteva secunde aceste efecte (vreo două care se tot repetă) atmosferice și ff spooky, menite să îți reamintească faptul că te uiți la un film HORROR. Că ce să vezi, acum avem și noi filme horror CA AFARĂ. Coloana sonoră îmi amintește de perioada aceea prin 2012-2013 când făceau toți youtuberii filmulețe amateur horror, doar că acelea își asumau tușele de camp și umorul. În fine, dacă vrei neapărat să o asculți pe Maia Morgenstern cântând Trei Iezi Cucuieți eu nu te opresc, just be warned.

E struțo-cămilă.

Pe deoparte ar vrea să aparțină cinema-ului ”important”, acest artefact popular care decodifică și jonglează materialul lui Ion Creangă. Pe de altă parte încearcă să fie un slasher hollywoodian, însă suficient de neasumat încât să poată evita critici ulterioare. De exemplu, când încep să cadă capete, filmul are câteva tentative de jumpscares. Preferatul meu e atunci când îl vedem la un moment dat foarte clar pe Cumătru intrând pe ușă, și pe iedul cel mare ascuns după ea. Ca mai apoi să sărim la un cadru cu degetele lui Bodochi cum apar de după ușă, urmate de prim planul lui fff înspăimântător. În toată secvența care urmează, de fapt, avem în mod inexplicabil punctul de vedere al Cumătrului, deși Canache și-ar dori să ne sugereze tocmai frica și incertitudinea pe care o simt iezii. Carențele sunt trecute cu vederea în ideea în care asistăm, vericule, la o adaptare folclorică. În contextul ăsta, filmul practică un gen de turism cultural nu foarte diferit de tarabele cu pulometre de la intrarea în Castelul Bran.

Miza de la care pornește filmul nu e una nouă, (vezi Red Riding Hood, 2011), dar are potențial. Dacă s-ar fi luat puțin piciorul de pe pedala nostalgico-naționalistă și dacă ar fi existat mai puțină autosuficiența estetică, filmul ar fi putut să fie un horror mișto și astfel să își justifice existența. Așa, eu unul zic pass. Ne mai auzim peste câțiva ani.