Un grup de tineri zoomeri veniți din medii diferite sunt solicitați să reconstituie secvențe din tinerețea lui Nicolae Ceaușescu.
Sebastian Mihăilescu pornește de la premisa asta în documentarul său de debut, Pentru mine tu ești Ceaușescu, și pare să facă eforturi în mai multe direcții. Pe de o parte încearcă realcătuirea portretului unui om caricaturizat, dar în egală măsură pune în prim plan și dă frâu liber generației emergentă Z.
Tinerii sunt aleși cu atenție, fie că vorbim de un tânăr gigolo rom, un actor aspirant ce își confesează virginitatea, studentul la psihologie cântăreț la vioară sau coristul de biserică sâsâit (și care este pe spectru). Ciocnirile dintre ei cât și ciocnirile cu materialul sunt sursele principale de conflict. Uneori sunt șicanați, alteori lăsați să bâjbâie printre replici și să își dea singuri indicații.
Suntem aruncați într-un decor rece, brutalist (care dă bine pe alb-negru), cu recuzită minimală dar de efect. Uneori este de epocă (telefoane, radiofoane, costume în trei piese), alteori ne trezim cu căciuli în formă de cap de leu, polițiști ai Capitalei înarmați cu nerf guns etc. Așteptările pe care poate le avem, fundamentate în ce știm sau credem că știm despre acest Ceaușescu, sunt un non sequitur. În acest spațiu, suntem provocați să îmbrățișăm convenția și să privim Răposatul cu ochi noi. Mihăilescu e însă conștient că Ceaușescu omul nu se poate distinge de Ceaușescu liderul până la capăt. În secțiunile de interviu, atât producția cât și tinerii se întorc la acest Ceaușescu din urmă, un „ready-made” codificat în gândirea colectivă și care servește inevitabil drept punct de referință.
Tinerii se raportează la el prin prisma culturii hustle, sau tipologiei alpha male – Ceașcă de bine de rău a avut sânge în coaie și a tras tare să ajungă unde a vrut. Vedem cum empatizează cu el la nivel visceral, îi înțeleg și momentele de suferință de prin închisori, umilințele pe care le-ar fi suferit. Când sunt puși însă la masă și chestionați într-un mediu puțin mai formal, intervine instrucția socială. Cu toții cad de acord că acel Ceaușescu bătrân pe care îl văd de Crăciun la știri urlând de la balcon e rău și n-a făcut bine (că veni vorba de comuniști senili, puneți pâna în toamnă mâna pe volumul de poezii GIOCO DI MANO de Radu Demetriades, îl puteți urmări și aici).
Se întreabă dacă nu oare în zilele de astăzi, tovarășul ar fi fost un democrat oportunist. O fată de etnie romă chiar estimează că Ceaușescu „fura mai mult decât noi ț******”. Majoritatea îi scuză episoadele din tinerețe, dar apoi când încearcă să traseze ascensiunea tovarășului, nu reușesc în mod definitiv să-i justifice „setea de putere”. Filmul românesc are o fascinație cu „scena de proces” (exemple avem în RMN, Babardeală cu Bucluc, A fost sau n-a fost), însă cea de aici reușește, cu toată stângăcia și dezordinea din gândurile interlocutorilor, să ne dea ceva mai mult decât regurgitații ideologice și replici de teatru – ceva în direcția fundamentalului uman.
Pentru mine tu ești Ceaușescu are o calitate impresionistă, circumstanțele vieții liderului au pe parcurs o importanță din ce în ce mai marginală. Filmul estetizează documentele de arhivă în sine, camera nu rămâne suficient timp pe ele încât să descifrăm ceva, ci doar cât să ne lase o impresie sinestezică; surprindem pete de cerneală, fotografii șterse. Pare că „adevărul” persoanei lui Nicolae Ceaușescu, dacă e să fie găsit, nu s-ar găsi în vreun document istoric, ci eventual în jocul interpretativ pe care acestea îl stârnesc.
Cele mai drăguțe fragmente sunt cele în care tinerii sunt puși să recite informații banale despre Ceaușescu – ocupația părinților, fizionomii, declarații ale tovarășului despre colegi din UTC etc. – și se poticnesc. Tot de aici însă, filmul își asumă o oarecare autosuficiență și încetează să își mai balanseze direcțiile documentariste. Puștii au intrat în joc, înțeleg deja care e trip-ul și filmul devine mai degrabă despre relația dintre ei și producție, sau soarta incertă a proiectului. Mihăilescu își însușește pe deplin rolul de tătic oblăduitor pus pe monologat în umbra apusului.
Tot Mihăilescu ne mărturisește că i-a rămas o cantitate enormă de footage, care nu a trecut la montaj. E păcat că nu mai se mai ajunge de exemplu la o discuție despre cum și de ce a ajuns Ceaușescu în Uniunea Tineretului Comunist și mai apoi în adâncurile partidului, și ce a însemnat asta. Fiindcă filmul părăsește plenarul reconstitutiv la un moment dat, moment care îmi amintește de finalul Cetățeanului Kane, unde protagonistul jurnalist însărcinat să descifreze ultimul cuvânt al magnatului răposat, concluzionează că „un singur cuvânt nu poate explica viața unui om”.
Poate că și aici, persoana lui Ceaușescu nu poate să fie elucidată de totalitatea arhivelor și informațiilor disponibile, dar nici de intervenția tinerilor chemați să îl interpreteze. Dacă ne punem de acord că miza filmului este delimitarea și explorarea hăului intergenerațional, concluziile nu erau nici alea greu de intuit. Singurul fir dus până la capăt este acest coming-of-age al puștanilor puși într-o situație improbabilă, nevoiți să se adapteze noilor condiții. Nu sunt pe deplin convins că filmul nu ar fi funcționat și într-o altă încadratură (poate o reconstituire a Revoluției din 89’), dar încercarea de demitizare a lui Ceaușescu e bine primită și mult așteptată. Dacă într-adevăr există material pentru un serial, după cum atestă regizorul, eu aș sări să îl văd.
Pentru mine, Pentru mine tu ești Ceaușescu anticipează cu grație și îmbrățișează inutilitatea propriului demers.
