“Bă, parcă nu e rău”, îmi zic amintindu-mi de prima scenă, în care aleargă un gagiu și e împușcat și i se împrăștie sângele pe zăpadă, urmat de alt gagiu care pățește același lucru, dar are sânge albastru (wink wink), și dup-aia vine o fetiță care îi taie capul și vedem tot ansamblul, așa, care arată puțin a steagul Franței. Începe bine, ncsz, dar problema e că dup-aia acțiunea se mută înainte de toate chestiile astea, undeva unde nu e Paris, și naratoarea (care e fetița, parcă) ne explică cum că ce știm noi despre revoluția franceză e adevărat dar nu prea, că totul a fost pornit de moartea unei fete și că bogații erau de fapt niște canibali cu super puteri. Tot e ok premiza, așa că mă uit în continuare.
N-o să fac rezumat episod cu episod că l-am binge-uit pasiv, uitându-mă ba în mobil după haine, pantofi, mobile etc., ba la serial când auzeam un urlet sau o liniște apăsătoare, dar o să prezint acțiunea așa, în mare, și o să dau spoilere că așa funcționează o poveste. Ah, și personajele pe care mi le amintesc, dar niciuna din astea în vreo ordine sau ceva.
Ideea e că la început vedem o fată speriată care aleargă printr-o peșteră, și tot aude un mârâit/gâfâit care e clar al unui om care urmează s-o mănânce. O mănâncă, și dup-aia nu mai auzim de ea până pe la final, când repetă faza cu “totul a pornit de la moartea unei fete”, deși tot muriseră fete înainte de ea în aceleași circumstanțe, și mai mor câteva și după.
Tipul care mănâncă fetele este contele local, despre care aflăm pe parcurs că a fost infectat la Versailles de rege cu “sânge albastru”, o boală care te aduce înapoi din morți cu o mare foame de carne de om, și cum am zis și mai sus, super puteri. În general, cineva tre’ să moară, și dup-aia să i se bage sânge albastru, dar uită de chestia asta când fiica contelui este obligată de unchesu’, și împierdicată de gagică-su, să se injecteze cu sânge albastru cu toate că e vie.
Fata moșului are o soră care e, defapt, fi-sa (nu cu moșu’). Aceea soră are vedenii și e posedată de o fată/monstru/demon/zeu din Africa, care e sursa originară de bleu sangue. De-asemenea e mută, și am impresia că e naratoarea.
Gagiu’ contesei (fata contelui) e un soldat pe care contele l-a trimis în America ca să nu-l omoare pentru că era gagiu’ lu fiică-sa. Cât e în Louisiana este ciopârțit de nativi, dup-aia readus la viață de fata/monstru/zeu din Africa, după care are tot felul de aventuri cu tovarășul lui, Oka, cu care o vânează pe fata/monstru/zeu (și care e puțin resentimentar că nu a primit fi-su’ sângele albastru). Îl cheamă nu-știu-cum Guilotine, și are și un frate.
Fratele lu’ soldatul Guillotine e doctorul Guillotine, care are grijă de deținuții pușcariei locale, și așa ajunge să-l cunoască pe Oka, care e bănuit din start că e criminalul care mânâncă fete, deși doctorul Guillotine nu prea crede. Rolul lui e să amintească tuturor că nu e bine să omori oameni, și i se dă dreptate la un moment dat, când un gardian de acolo nu-l dă în gât că a ajutat revoluționarii să-l scape pe Oka, pentru că a stat să-l salveze după ce l-au împușcat. Se combină și el cu o revoluționară cu care încearcă, degeaba, să găsească un leac pentru sângele albastru.
Ambii Guillotinei sunt orfani crescuți de un preot care la un moment dat e omorât.
Revoluționarii sunt un personaj colectiv al cărui mare rol este să fie oropsiți. Iese totuși în evidență șefa lor, care e tovarășă cu soldatu’ Guillotine, și e dură. Poartă mereu o mască pentru că are jumătate de față mutilată de câinii verișorului contesei, și cam bate pe toată lumea. Ea e fața pe care o tot vezi în reclame pentru serial, dar nu înțeleg de ce pentru că efectiv nu face mare lucru sezonul ăsta. Așa că trecem la alt personaj.
Verișorul contesei îl vedem la început doar transpirat, în pat, murind de gangrenă. Îl auzim urlând când vin doctorii, care nu sunt Guillotine niciunul, să îi mai scoată puroi din rană. Taică-su’, un șmecher și el, nu vrea să îi amputeze piciorul pentru că am impresia că se încearcă o metaforă cu autonomia propriului corp. Gen, tot așa a murit și maică-sa, pentru că n-a vrut taică-su să lase doctorii să-i amputeze piciorul. Ba mai mult, taică-su îl sufocă LITERALMENTE, și îi injectează cu sânge albastru, ceea ce îl face și pe ăsta micu’ șmecher. Atât de șmecher încât îl omoară pe taică-su, pe unchiu-su, și mănâncă un sfert din localnici, dar și-o ia nițel în bot la final și fuge la Versailles.
Apropo de metafore. Îmi place chestia cu sânge albastru (wink wink nudge nudge), pentru că metaforele discrete și apreciate de critici tind să ajungă interpretate greșit, gen cum toată lumea are postere cu Tony Montana și e un personaj aspirativ pentru ei. Aceeași poveste și cu Nașul. Dar problema aici, în La Revolution (Revolucion?) e că restul poveștii nu e chiar din topor, așa. Ai zice că, bun, ăia cu sânge albastru sunt răi că sunt burgheji și EFECTIV mănâncă proletariatul, dar nu e chiar așa pentru că ăia au sânge albastru că așa a vrut regele, nu pentru că așa a vrut fata/monstru/zeu. Soldatul Guillotine care are și el sânge albastru, doar că direct de la fata/monstru/zeu, nu e nașpa, chit că el zice că urmează să fie. Dar deocamdată se manifestă doar cu faptul că îi sare țandăra o dată, și îl vedem că mănâncă carne crudă proaspăt vânată. La o adică e ok cu sânge albastru aka monarhie, dar doar dacă suntem super extra siguri că ăia cu sânge albastru chiar sunt unși de un zeu?
Contesa care are aplecări socialiste, la final și-o ia în bot după ce renunță la privilegii și zice deschis că vrea redistribuire și alegeri și de-astea, fiind împușcată fatal de o tovarășă fix când era pe punctul să-l omoare pe văru’. Așa ajungem la final, cu un singur mare erou, soldatul Guillotine, care are sânge albastru pe meritate, și cel mai interesant personaj e doar extra motivație pentru el, că acum mai tre’ s-o și răzbune.
M-oi uita și la sezonul 2, dacă iese, că poate atunci se întâmplă ce ziceau că se întâmplă în efectiv primul episod. Până atunci, dacă nu știi ce zgomot să ai pe fundal în timp ce te uiți aiurea în feed, poți să bagi o fisă la la la la La Revolucion (Revolution?).
