Home opinii blestemate Unde greșim când deplângem închiderea restaurantelor și a lăcașurilor de cultură

Unde greșim când deplângem închiderea restaurantelor și a lăcașurilor de cultură

Acum că virusul s-a întors în atenție și statul începe să închidă prin București diverse chestii, reîncep și nesfârșitele discuții despre ce trebuie închis întâi și ce trebuie lăsat mai la urmă. Fiecare își apără domeniul din care își câștigă pâinea și asta e normal. Sectorul independent, mai ales teatrul, va fi puternic afectat, oricum funcționa la limita supraviețuirii, poate de aici și reacțiile mai dure ale breslei decât în alte părți.

Dar ce ar trebui subliniat e că nu menținerea deschisă a teatrelor și a cluburilor este soluția, ci presiunea pusă pe autorități pentru a finanța/subvenționa domeniul așa cum a făcut-o deja în alte industrii, la costuri infinit mai mari și în beneficiul companiilor internaționale, de obicei. Altfel, discursul începe să semene cu ăla negaționist, iar asta nu ajută pe nimeni. Închiderea unor spații nu înseamnă neapărat că riscul de contaminare este mai mare în ele decât în alte locuri.

Autoritatea gândește cinic: elimină din spațiul public locurile care 1. nu produc un profit mare și 2. nu au un capital simbolic relevant la nivelul societății, cu alte cuvinte, locurile fără de care majoritatea oamenilor pot trăi pentru că trăiesc deja. Așa funcționează capitalismul (sau oricum vreți să numiți organizarea politico-economică actuală), orice guvern ar fi procedat la fel, nu e ceva care să țină de un guvern sau altul, ci de guvernamentalitate, de practicile, mentalitățile, raționalitățile etc. prin care sunt guvernați subiecții în ordinea neoliberală.

În cazul ăsta, poate că în loc să deplângem închiderea spațiilor și să privim cu mânie spre păcănele (care oricum s-au închis și ele între timp), ar fi mai bine să deplângem lipsa subvențiilor și să înțelegem cum îi privește statul actual pe cei care fac artă și cultură înaltă: ca dispensabili. Și nu doar în pandemie, ci tot timpul. Dispensabili.

Dar nu doar statul privește așa, ci și marea masă a populației, iar ăsta este un alt lucru pe care ar trebui să-l înțelegem înainte de a ști ce e de făcut. Poate că ar trebui să ne întrebăm și de ce stau lucrurile așa. Noi credem că nu se poate trăi fără artă și cultură înalte, dar se poate. Majoritatea oamenilor se descurcă fără ele, la fel cum o altă majoritate nu este deloc interesată de închiderea restaurantelor în care n-au mai călcat de luni, poate de ani.

Dacă nu înțelegem asta, apare riscul naufragierii într-un turn de fildeș scufundat pe fundul unui lac, din care nu se mai vede nici măcar imaginea aia de sus, de ansamblu, în care toți ceilalți sunt furnici, ci doar câteva creaturi marine care înoată în ape tulburi. Așa s-a întâmplat, cred eu, în cazul teatre vs. păcănele. Mulți intelectuali, nu doar oameni de teatru, au lăsat la vedere ceea ce s-ar putea numi invidia culturii înalte față de păcănele. În definitiv, păcănelele sunt și ele o formă de cultură, chiar dacă nu înaltă, un joc, cu reguli și miză, mult mai populare și în care oamenii par să investească mai mult decât în bilete sau cărți. La fel ca teatrul, păcănelele sunt o modalitate de entertainment, un mijloc de recreere și de petrecere a timpului liber din care poți învăța sau nu ceva. Spre deosebire de teatru, uneori ele pot crea o dependență reală, greu de controlat. La fel ca în cazul microplăților din jocurile pe mobil, pe dependența asta a unui procent mic, dar constant, se bazează industria jocurilor de noroc, nu pe consumatorii ocazionali.

Este ceea ce s-ar putea numi public captiv. Pentru cultura înaltă, asta e o pură fantezie. Speculez, desigur, dar nu merg foarte departe pe arătură.

Și mai e ceva, un secret cunoscut deja, dar pe care statul nu vrea să-l spună: autoritatea nu-și dorește atât de mult să închidă spațiile predispuse la infectare (d-asta închide teatrele și restaurantele, deși au fost puține focare acolo, și nu închide spitalele sau fabricile, unde au fost multe focare), ci vrea să întrerupă pe cât posibil fluxurile de oameni, mai ales pe distanțe mari, încercând în același timp să păstreze pe cât se poate fluxurile de mărfuri și capital.

Pe astea din urmă încearcă statul să le protejeze, nu cultura sau arta, nici măcar indivizii, de care are însă nevoie momentan, ca forță de muncă, pentru producția și circulația mărfurilor. Iar asta nu ține de partide sau de oameni politici, ține de felul în care funcționează capitalismul sau, din nou, de felul în care funcționează ordinea politico-economică a lumii noastre.

Puțin contează ce nume are sau ce nume îi dăm. Mă interesează mai mult să spun că orice partid politic ar conduce țara lucrurile nu se vor schimba. Pentru că, în realitate, chestiunile astea nu țin de alegerile partidelor.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here

Populare