E sezonul protestutselor, prieteni, și o parte din fandomul de stânga s-a gândit să organizeze pe principiul haideți să facem ceva o manifestație împotriva măsurilor de austeritate.

Un lucru nobil și de partea bună a istoriei, nu? Dacă am avea 17 ani și am fi aflat ieri că mâna invizibilă a pieței libere e o minciună, am zice că da.

“Organizare” e un cuvânt mare și departe de realitatea evenimentului, căci pentru organizatori mai importante au fost conceptele artistice și scenografia decât masele de nemulțumiți care să susțină eforturile stângulitsii.

Dar nu vorbim de orice șomeri care scriu ocazional pe un site de umor îndoielnic, ci de dinozaurii grei ai activismului de stânga care pretind că se bat cu structura de coișpe ani. Ce au făcut acești grei ai luptei anticapitaliste? Ca de obicei, au strâns o ceată de oameni fără să aibă în spate un plan complex sau o strategie concretă. V-am pune un link de facebook către protest, dar a fost un eveniment PRIVAT. Asta ar fi încă una dintre glume.

Până la urmă e o întrebare simplă: care este obiectivul? O să plângă Câțu când vede 7 oameni cu un banner edgy în culorile anarho-comuniste? O să-i remarce trecătorii și brusc vor spune ”da, frate, vin și eu alături de voi, de când căutam un grup de oameni cu măști ca alea din clipul lui Killa Fonic care să facă un remake după Eyes Wide Shut în care să se spună totul despre sistemul medical românesc”?

Doar că, având niște măști pe față, nici ei nu știu cine sunt persoanele alea, deci nu știu cui se alătură. Mai mult, întrebăm noi, care sunt pașii următori? E clar că niciunul dintre obiectivele de mai sus nu pot fi atinse dacă stai să faci 5 poze în fața Palatului Victoria mascat în Omul Invizibil. 

Manifestările de genul sunt doar acțiuni de auto-validare care nici măcar asta nu reușesc să obțină. Ce reușesc, în schimb, e să fie cringe și să producă conținut pentru trepanatsii. Dar oricât m-aș amuza, nu pot să anulez the bitterness pe care îl simt într-un context politic care devine din ce în ce mai sufocant. 

Știu, o să mi se spună ca de obicei: dar de ce nu faci tu ceva mai bun?

Păi, un motiv principal pentru care nu fac ceva eu, femeia feminină, este pentru că genul de activitate care chiar produce o schimbare necesită ceva mai mult timp și organizare.

Mai mult decât să faci o schemă pe o coală de hârtie pe care faci un 4-4-2 cu 13 oameni echipați în saci de gunoi și măști albe și trimiteri prețioase la romane de H.G. Wells. Oricât de avariat ar fi bugetul, nu prea poți schimba lucrurile printr-o acțiune artistică.

Direcțiile alternative există.  Ai putea să coagulezi o mișcare anti-austeritate în care atragi oameni. Ai putea apoi să plănuiești acțiuni cu un impact mai mare, cu o frecvență mai mare sau o campanie media.

Poți folosi oameni cu influență și vizibilitate pe care să îi atragi să distribuie mesajul, măcar cum face dreapta cand se folosește de statutul privilegiat de profesori universitari să atragă atenția în media când nu le convine ceva. Mă rog, nu spun lucruri pe care nu le știm tot fandomul, care nu sunt evidente. Dar oricât de evidente par uneori, tot ce ajunge să se facă până la urmă este un protest obscur cu 5 poze pe care tot noi le circulăbim în cerc închis după care ne batem solidar și solitar pe spate că noi avem conștiință în timp ce alții și altele care bat în taste pe trepanatsii sau fac meme colorate pe dezarticulat nu au. 

Știu că e greu să construiești într-un mediu vitreg cum e România pentru organizare de stânga. Oamenii urăsc politica și dacă nu o urăsc, se prefac că nu e politică, ci acțiune civică. Dar când te apuci să faci genul ăsta de activități de auto-gratificare care pe deasupra mai sunt și ridicole, se mai întâmplă două chestii nocive: (1)consumă în van energia unor persoane care ar putea construi ceva mai coerent și (2) oferă falsa satisfacție că ai făcut ceva și îi îndepărtezi pe alții care văd vizibilul ridicol al situației și aplică o ștampilă pe toată stângulitsa. 

Oricât de acută pare situația, e necesar timp și planificare, cum face și dreapta, cu organizații solide construite în timp, cu membri și  cu o strategie clară că vrem să schimbăm ceva. 

Și deși cred că oamenii trebuie încurajați să crească și să încerce lucruri, după o perioadă, mai ales la stânga, care se laudă cu gândire critică, trebuie să știe să primescă un bobârnac și să învețe odată lecția că nu duc nicăieri performance-urile artistico-politice de 10 persoane făcute de pe azi pe mâine.